|
Gustul și practica sporturilor atletice stau în sfera arhaică,
O trăsătură a vieții grecești definind-o în raport cu barbarii.
Sportul nu e pentru greci un simplu divertisment, o joacă,
E ceva foarte serios, legat de întreaga sferă a preocupării.
Preocupările-s igienice, medicale, estetice, etice, simultan,
Educația fizică rămâne un aspect esențial în viața civilizată.
Vedem rolul prioritar în programul efebiei, nivelul „decan”,
Al educației aristocratice, dar nu tuturor le este rezervată.
Adolescenții mai mari o descoperă exclusiv la maturitate.
Din viața arhaică, Grecia a cunoscut concursuri atletice,
Și, prin urmare o educație fizică pentru copiii din cetate,
Punctul obscur era cel de a le cunoaște vârstele explicite.
Și copiii de vârstă secundară primeau o formație sportivă,
Așa exemplificam că în Egipt ei intrau la 14 ani în efebie.
Găsim în Pergamon gymnasion al copiilor, și se observă
Că e diferit frecventat de adulți, de tineri, de marea efebie.
|
Exemple ar fi multe: la Lapethos, la Eretria, la Attaleia, Chios, Teos, Larissa, Tamynai în Eubeea și desigur Atena
|
Competițiile sportive-s deschise: unde va concura efebia,
În municipii. În unele cetăți și fetelor și fetițelor se adresa
Fetele și băieții, nu numai că primeau educație sportivă,
Dar și exersau împreună pe aceleași terenuri sportive.
Educația fizică hellenistică era pentru clientelă variată,
Se ținea cont de sex și de vârstă, sarcinile fiind diferite.
Educație fizică şi sport
Moștenire a arhaismului, gimnastica greacă a fost fixată
Foarte devreme în forma sa definitivă și n-a fost modificată
Sub influența dezvoltării ulterioare a civilizației, și există
Tot mai clar educație amatoare (școlară) și profesionistă.
De la Herodikos din Selymbria, la medicii epocii romane,
Știința igienei, devine tot mai precisă și tot mai exigentă
Astfel își revendică pentru ea și domeniul educației fizice,
Asta din urmă, totuși, rămâne fidelă la propria experiență.
Educația fizică va rămâne sportivă, ca în epoca arhaică,
Dominată de nobila emulație a spiritului față de competiție,
Ea pregătește copilul, și apoi adolescentul să se întreacă,
Celelalte sporturi sunt rezervate, pentru competiții hipice.
Nimic nu este mai răspândit la ei decât practicarea natației,
Efebii din Athena dispută în epoca hellenistică și romană,
Întreceri cu bărcile lor, în apele Salaminei și Mounychiei.
Sportul e o moștenire, venind de la tradiția cavalerească.
Cursa cu piciorul
Grecii cunoșteau doar alergările pe pistă plată și rectilinie,
Tehnica era diferită de astăzi, startul în genunchi nu era,
Alergătorul grec lua startu-n picioare, proba-i eliminatorie.
Torsul aplecat înainte și picioarele apropiate, așa alerga.
|
„Un om cu cunoștințe dar needucat este ca și un inel de aur pus în botul unui porc.″ - Jan Amos Komensky
|
Săritura în lungime
Atletismul grec cunoștea doar săritura în lungime cu avânt,
Elanul era mai scurt decât în prezent și mai puțin rapid.
Performanța era valabilă dacă talpa se imprima pe pământ
Dar e de remarcat că atletul sărea, haltere în mâini având.
Aruncarea discului
Spre deosebire de discul actual, din lemn, cu fier încercuit,
Discul grec era din bronz, și era mai greu decât cel actual.
La prima Olympiadă, de la Athena -1896, stilul era diferit,
Aruncarea se făcea pe direcție precisă, într-un plan uzual.
Aruncarea suliţei
Sulița, la antici, era un sport, dar și o armă de vânătoare,
Folosindu-se și la război. la atletism conta distanța atinsă,
Urmând o direcție dată, pentru folosire se făcea exersare,
Urmărindu-se o țintă trasată pe pământ, o limită propusă.
Sulița sportivă, lungă cât corpul și de grosimea unui deget,
Avea vârful bont, îngreuiat cu plumb și era foarte ușoară.
Stilul de aruncare diferă mult de cel de azi, căci orice atlet
Folosea un propulsor cu curea, care mai e și azi bunăoară.,
Acest propulsor ar mai fi prin Noua Caledonie, un ounep,
Cu o curea de piele, lungă de 30-40 cm. care este legată
La centrul de gravitate, înconjurând fusul, de cum percep,
O dată sau de mai multe ori, și, terminându-se buclată.
În acea buclă, sulițașul introducea indexul și degetul mare.
Utilitatea propulsorului se bazează pe cele două principii:
El va imprima suliței o mișcare de rotație în jurul axei sale,
Pe de altă parte, sporește mult lungimea brațului misiunii.
Așii suliței erau aleși dintre cei cu degetele cele mai lungi.
Ca și la disc, aruncarea era precedată de un scurt elan,
Și de o participare a corpului, torsul și capul se vor răsuci,
Vor acompania brațul drept, dat pe spate de acel „sulițean”
Lupta
Lupta întrece poate, în popularitate, alergarea, deoarece
Terenul pentru luptă a servit a desemna terenul de sport
Sau școala de educație fizică, e o dovadă a luptei antice,
Lupta propriu-zisă este lupta în picioare cu anumit suport.
Pe teren afânat, și ca la săritură, atleții acolo se înfruntau,
Să-și dea la pământ adversarul, fără ca el însuși să cadă.
Nu avea importanță dacă ar fi atins pământul când luptau,
E vorba de atingerea cu spatele, cu un umăr sau o coapsă,
Sau dacă se lăsa-n genunchi, obiectivele nu erau atinse.
Partida era în trei reprize: foarfeca la picioare era admisă,
Dar nu și prinderea de picior. Apucatul de brațe era permis.
Cât și apucarea de corp, erau metode autorizate, ca juste.
Pugilatul
La începutul sec. al IV-lea, bandajele moi au fost înlocuite,
În pugilat, cu „bandajele dure”, care erau mănuși din piele,
Pentru încheietura mâinii cât și pentru antebraț erau făcute.
Articulațiile degetelor erau întărite prin bandaj cu curele.
Pugilatul era diferit de boxul modern, că nu exista un ring,
Ceea ce descuraja lupta corp la corp, dar se folosea tactica
Și jocul de picioare. Meciul nu cuprindea runde și, un gong
Oprea lupta când un concurent se da bătut ridicând mâna.
Pankration
Exercițiul cel mai dur din atletismul antic e Pankration-ul,
Definit ca o combinație de pugilat și luptă, este ceva diferit,
Și, foarte original. E vorba de a scoate din luptă adversarul,
Fie că și-a epuizat forțele, sau că-și ridică brațul ca învins.
Orice lovitură e autorizată, și, nu numai loviturile de pumn,
Și prizele admise în lupta propriu-zisă, ci orice fel de atac:
Lovitură de picior în abdomen, răsuciri de membre oricum,
Mușcături, ștrangulări. Degetele în ochii nu-i voie de băgat.
După câteva tatonări, cei 2 combatanții, se țin unul de altul,
Se rostogolesc la pământ și, acolo se desfășoară partida,
Faza concluzivă, da-n pasele de luptă se pune-n joc totul:
Tehnică diferită de cea a luptei în picioare, e diferită arta.
Acestui sport i se dă caracterul de un primitivism grosier,
Pentru faptul că se dispută pe un teren afânat cu hârlețul,
Dar și udat înaintea meciului, încât concurenții au „liber”
Să alunece și să se tăvălesc prin noroi, mai ceva ca porcul.
Învăţământul gimnasticii
Acest program trebuie făcut treptat de copil și adolescent,
Învățământul să fie încredințat unui profesor specializat,
Care păstrează numele de paidotrib, el era mult mai mult,
Decât un instructor de gimnastică, era un educator titrat.
Instructorul avea obligația să cunoască bine legile igienei
Și tot ce avea știința greacă despre dezvoltarea corpului,
La diversele temperamente și la efectele diferite ale galei.
Educația fizică a tineretului îi dădea importanță sportului.
Simplul paidotrib nu realiza cât antrenorul de profesioniști,
Numit de obicei gymnast, dar el nu putea ignora progresul,
Realizat în domeniul învecinat și reușea a profita a-l cinsti.
Reușea să realizeze un veritabil învățământ, cu tot dichisul.
Gimnastica nu se învăța numai prin exemplu și practică,
Gustul grecilor pentru gândirea clară cerea conștientizare,
O analiză rațională a diferitelor mișcări puse într-o joacă
De exercițiile atletice. Pedagogia lor mersese departe tare.
Acea teorie, profesorul o oferea elevului ca pe o instrucție.
În privința luptei, paidotribul preda succesiv diverse poziții,
Sau figuri, care urmau a fi utilizate mai târziu în competiție.
Un papirus din secolul al II-lea, avea pentru lupte explicații
Exerciţii de mlădiere
Exercițiile de mlădiere îl pregătesc pe elev pentru atletism,
Și aici, pedagogia greacă făcu efort de analiză și invenție
În repertoriul exercițiilor, îmbogățind cu mult progresism,
De-a lungul secolelor, alergarea pe spațiu mic, de excepție.
Săritura pe loc, cu picioarele lovind fesele, favorit femeilor,
Lovituri de picioare în aer, mișcări de brațe și alte de altfel,
De mare complexitate, ca săritura cu coarda a atleților,
Sau jocuri, precum cele cu mingea sau cu cercul, tot la fel.
E ușor de înțeles cum toate aceste exerciții s-au dezvoltat:
Că multe au apărut firesc, la marginea sporturilor atletice,
Apoi cu alunecare de la mijloc la scop, autonomie au luat,
Săpatul de afânare era ca exerciții violente, să-i fortifice.
Pregătirea pentru pugilat a dezvoltat exercițiile de brațe:
A ține brațul întins, cu pumnii strânși și a rămâne în gardă,
A rezista efortului unui partener, care ți le vrea coborâte,
Trebuie să boxeze un sac cu nisip, suspendat într-o sală.
Pregătirea săriturii comporta mișcări de brațe cu haltere,
Flexiune de trunchi, atingând cu câte o mână piciorul opus.
Și toate aceste exerciții se țineau în ale aulos -ului sunete,
La ritmarea mișcărilor atletului la mlădiere, un lucru curios.
Îngrijirea corpului
La orice vârstă, atletul grec se exersează în totalitate gol,
Ca unul din obiceiurile originale ale helenismului la barbari.
Instituit în secolul al VIII-lea, e ca un progres tehnic pe rol.
Că s-a renunțat la slip colant, dar cu inconveniente mari.
Nuditatea totală nu ajută îndeajuns de mult efortul atletic.
Picioarele rămâneau goale chiar și la săritură sau alergare,
E drept că pământul era afânat cu târnăcop din acela antic,
Era netezit și acoperit cu nisip, putând fi și ușoară afundare.
Capul descoperit, chiar sub soarele arzător, iar cei delicați,
Cu o bonetă, din piele de câine, cu șiret legată sub bărbie,
Iar în gimnastica grecească, elenii cu ulei erau fricționați,
Literatura medicală, despre știința igienică, ne dă o idee.
Se frecționa corpul înainte de exercițiu, în anume încăpere,
Care trebuia să fie uscată și, cu o temperatură moderată.
După o frecție ușoară pe corpul uscat, se făcea o aplicare
Cu ulei, și se fricționa cu mâinile goale, ca pentru vârstă.
Începea mai ușor, apoi mai energic, cât ar suporta copilul,
Frecției preparatorii i se opunea o frecție „apoterapeutică”,
Prin care se termina orice exercițiu și, care își avea rolul
Relaxării mușchilor și alungarea oboselii, după gimnastică.
Frecția cu ulei avea ca scop de a face pielea alunecoasă,
Dar, în primul rând, avea un scop igienic, și ar mai fi ceva:
Printre degetele răsfirate ale mâinii, ploaia de ulei se lasă,
Iar diferite pulberi folosite, cu virtuți proprii vor acționa.
Odată terminat exercițiul, e necesară o curățire atentă
Care începe prin raderea stratului de pulbere cu strigil .
Printre elevii goi, e și paidotribul, cu o purpurie mantă,
Cu o nuia lungă, pentru a indica și a-și pedepsi elevul.
Gymnasii şi palestre
Școala avea nume:când de palestră , când de gymnasion,
Iar uzul hellenistic le cam amesteca, deși nu sunt sinonime
Dar, cuvintele își schimbă sensul după timp, loc și sezon,
Este de reținut distincția, celor două nume, care le opune.
Palestre sau gymnasii, stabilimente care erau numeroase,
Au fost descoperite de unii arheologi în lumea hellenistică.
Ele sunt de tip uniform, se pun în lumină cu reciprocitate,
Gymnasium de la Priene e un exemplu edificator în epocă.
Declinul gimnasticii
După primele secole ale perioadei hellenistice, se observă
Un declin al gimnasticii, educația fizică, deja, s-a stabilizat,
Nu mai progresează, atletismul profesionist fiind în vogă,
Sportul școlar, neputând face față cu acel sport specializat.
Dar, mai ales, educația fizică este depășită de literatură,
Aceasta din urmă devenind ca o parte dinamică a culturii,
Interesul, timpul, energia junimii, îi reușește de le aspiră,
Deci. tradiției conservatoare i se opune tradiția literaturii.
Mărturiile literaților au sentimente diferite despre sportivi,
Admirația stârnită de performanțele acestora se amestecă
Cu disprețul pe care sportivii îl merită, chiar de-s campioni,
Căci. nu toți sportivii provin din aristocrația plutocratică .
Mulți provin din clasa de jos, sunt oameni brutali și inculți,
Cărora, un regim sever le interzice dezvoltarea spirituală.
Tipurile sălbatice de atleți ai epocii romane atestă că mulți,
Au uitat idealul echilibrului între spirit și masa corporală.
Spre sfârșitul epocii antice, educația literară de tip clasic,
Supraviețuiește triumfului creștinismului, fără a-l contesta,
Dar educația fizică dispare fără a lăsa urme, în mod cinic,
În viața elevilor greci, în sec. IV, sportul nu va mai exista.
Biserica a avut mare rol împotriva sportului ca spectacol,
Și a sportului profesionist, dar nu contra sportului amator.
Critica e dirijată contra luptelor sângeroase, fără de ocol,
Și contra mimilor indecenți din teatru, cu stil dezgustător. |