|
---|
Cap. IX – Concluzii și pilde educaționale
Experiențele, detaliate pot fi urmărite pe site-ul Puterea Credinței, sau dând căutare pe Google.
Viața mea a fost ca torentul unui pârâu de munte, care în drumul său s-a lovit de multe pietre, mai mici sau mai mari, dar nu l-a împiedecat nimic să fie arealul păstrăvilor zglobii.
|
Sa se indrepteze rugaciunea mea (audio) |
---|
Este păcat să împuști un preot? – Conversație dialogată
Acum vreo 20 de ani, am primit un telefon de la o mamă, de vârstă medie, care mă roagă s-o primesc în audiență. Credeam că dorește a se spovedi, sau poate să-mi istorisească necazurile ei, sau să-mi ceară ajutorul. Zis și făcut. Oficiul parohial era în încăperea care, mai târziu a devenit Capela de limbă Engleză. Nu avea nici o ușă de urgență, ci doar un geam care dădea spre parcarea mare parohială.
O invit pe acea doamnă să ia loc pe unul din cele 2 scaune, cu spatele spre ușă, iar eu am ocupat scaunul din spatele biroului meu de lucru. Mai întâi ne recomandăm (fiindcă nu ne cunoscuserăm înainte), după care o întrebai care este motivul pentru care a dorit această întâlnire. După ce îmi povestiră că în timpul nopții este supravegheată de elicoptere, că adesea este luată din casă, peste noapte, de ființe cu chip straniu, și că este adusă înapoi după câteva ore, că aude voci care îi cere să săvârșească anumite lucruri, de care nu-și mai poate aduce aminte..., văd că își deschide geanta, scoate un pistol, și mă întreabă: „Părinte, este păcat să împuști un preot?” Vă puteți imagina ce am simțit atunci.
Dacă coșmarurile cu temnița de siguranță maximă din „Paradis”, sau chiar Alcatrazul erau doar coșmaruri, acum însă, era realitatea, eram eu între viața și moarte, dacă demonul inconștienței și al bolii mintale al musafirului o lua la vale și dacă eu făceam o mișcare greșită, sau dacă „vocile” pe care pacienta le auzea, iar fi dictat să tragă, atunci întâlnirea mea cu Creatorul ar fi fost „accelerată” (cum spunea pastorul protestant din "Paradis") înainte de vreme.
Am căutat să îmi păstrez calmul, să nu mă agit, să nu afișez frică, însă cu mintea mă rugam și, cu sufletul mă vedeam deja în împărăția lui Dumnezeu.
Iulia, îi zic, nu știu ce vrei să spui, nu înțeleg întrebarea, însă dacă intenția ta este să ucizi pe cineva, să împuști un preot, așa după cum a sunat întrebarea ta, atunci vreau să-ți răspund direct, ca la o soră.
Este păcat să ucizi chiar și animalele și, chiar, gâzele naturii. Porunca divină spune să nu ucizi. Să nu comiți crimă, ci să ne rugăm chiar și pentru dușmanii noștri. Hai să ne rugăm, ca Dumnezeu să ne dea pace și liniște. Mă țintuia în ochi. Doamne ferește, am zis, și mi-am făcut Cruce, neștiind ce poate urma. Hai, fă și tu Cruce, și zi și tu cu mine, Doamne îndură-te spre noi!.
Văd că mută pistolul din mâna dreaptă, în cea stângă și, încercă să-și facă Cruce. Îi zic, nu te poți închina cu o mână, iar în cealaltă să ai o armă care ucide. Descarcă pistolul și, apoi, să ne rugăm. O văd că scoase glonțul din pistol și mi-l înmânară, în timp ce băgă pistolul gol înapoi în geantă. Ne-am rugat împreună. Nu știu, ea, pentru ce s-a rugat, sau ce o fi fost în inima și mintea ei, însă eu știu pentru ce m-am rugat. A fost rugăciunea de mulțumită pentru toate binefacerile Sale. Ce s-a întâmplat cu glonțul? I l-am oferit enoriașului nostru Alex, care era polițai. Ce am învățat din pățania aceasta? Să prețuiesc viața pe care o pot pierde în fracțiuni de secundă.
Atac dur din partea autonumitului „Grup Naționalist″
În apărarea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Mă aflam în Anglia. Ascultam veștile, din și despre România, la stațiile de radio BBC și Vocea Americii. Mi-a atras atenția în special faptul că în anul 1977 regimul ceaușist a demolat Biserica Enei din Bucureşti, cu planul de a construi în locul ei un restaurant. Între protestatarii vehemenți ai monstruosului act communist era și Părintele Gheorghe Calciu.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în vremea aceea profesor de religie la seminarul teologic Radu Vodă din Bucureşti, își plănuiește un ciclu de predici, chiar de la începutul postului mare (8 martie 1978), intitulat „Cuvânt pentru tineri” - o serie de şapte predici, care vor strânge laolaltă tineri din toate mediile universitare. Seminarişti, studenţi universitari şi politehnişti vor face neîncăpătoare biserica seminarului bucureştean.
Autorităţile, foarte deranjate de asemenea evenimente, trec la represalii, încuind biserica şi pe seminarişti în dormitoare. Cu toate acestea Părintele continuă să predice, de pe treptele bisericii, în mijlocul unei mulţimi fremătătoare.
După al şaptelea cuvânt, Părintele este supus unei întregi campanii de intimidare care culminează cu arestarea sa în anul 1979. Până şi oficialitățile bisericii sunt forţate să se dezică de Sfinţia Sa, caterisindu-l.
Detenţia sa abuzivă va declanşa un val de proteste în cadrul comunităţii române din exil. Subsemnatul (PC Pr. Constantin Alecse), aflându-mă în America încă de la începutul anului 1980, am luptat, prin scris și acțiuni de protest, alături de toți românii-americani, cerând grabnica sa eliberare.
Personalităţi marcante ale vremii ca Margaret Thatcher, Ronals Reagan și demnitari ai Guvernului American au intervenit în favoarea eliberării sale. Urmare a acestor presiuni internaţionale, în 1984, Părintele Calciu este eliberat și silit să părăseasca țara. La data de 9 august 1985 părintele, d-na preoteasa Adriana și fiul lor, Andrei, au sosit pe aeroportul Kennedy din New York, fiind întâmpinați de o delegație a Episcopiei ROEA, formată din preoții Richard Grabowski și Lawrence Lazăr. Consiliul parohial l-a invitat pe Pr. Gheorghe Calciu - Dumitreasa să ia parte la un banchet, oferit de parohia noastră, în onoarea sa, la data de 11 august 1985. Evenimentul a avut un success răsunător, cu peste 400 de participanți, români ortodocși și reprezentanți ai altor denominațiuni creștine din sudul Californiei.
"Grupului Naționalist" - Calomniere directă (1985-1989)
Venirea în America a părintelui Calciu-Dumitreasa, cu vizitele sale frecvente în California, a strâns la un loc un grup de conaționali, autointitulat „Grupul Naționalist” (care în anii ce au urmat au format consilii și comitete, care mai de care cu nume pompoase, erijându-se drept reprezentanții comunității româno-americane din Sudul Californiei).
Întrucât parohia Sfânta Treime din Los Angeles, pe care o păstoresc din 1982, era una dintre cele mai influente comunități din Sudul Californiei, avea facilitățile sale proprii, autonumitul „Grup Naționalist” a încercat prin felurite acțiuni, unele chiar subversive, să preia conducerea acestei parohii, și să transforme biserica într-un centru propagandistic și de influență politică.
Le-am spus clar celor 7-8 reprezentanți ai „Grupului Naționalist” că nu voi permite implicarea bisericii în acțiunile lor politice și, m-am trezit peste noapte că am devenit o țintă a lor, începând chiar de la finele anului 1985, atacuri peste atacuri, în forme neortodoxe.
Aceste atacuri, locale și naționale, purtau etichete de genul „comunistul de Alecse”, „colaboratorul securității” din România, „trimisul patriarhiei române” ca să submineze Episcopia de la Vatra, „agentul cu studii la academia communistă Ștefan Gheorghiu”, fostul polițist de la „Pomul Verde”, din Buzău, care nici nu are studii teologice, „criminalul comunist” care a comis crime la Londra etc, etc.
În perioada 1986-1988, atacurile s-au întețit. În timp ce o parte a grupului cu pricina era însărcinat cu plăsmuirea de documente false, prin care să se argumenteze afirmațiile lor la adresa mea, o altă parte a grupării avea misiunea de a distribui astfel de monstruazități.
Sitația mea devenise foarte complicată, trebuia să lupt cu „morile de vânt” (care, de fapt, erau „morile″ comuniste de la București), atât pentru reputația mea cât și pentru a părintelui Gheorghe Calciu – Dumitreasa. Mă cuprinsese teama, dar subconștientul meu fabula, privitor la plăsmuirea lor că aș fi communist, cu sfânta zicală românească: „Cine zice, ăla este, ca asinul din poveste!”
Scrisoarea de la Londra
În primul an al șederii mele la Londra, și-a făcut apariția un personaj interesant, Mihai Giuran, care pretindea că a fost încarcerat de regimul comunist pentru viziunea sa anti-comunistă. L-am crezut, și l-am ajutat, pe cât a fost întru a mea putință.
10 ani mai târziu, în 1986, când eram paroh al bisericii Sfânta Treime din Los Angeles, apare de la Londra o scrisoare de 52 pagini, presupus semnată de Mihai Giuran, fost colaborator al meu la publicațiile parohiale și Calendarul anual Altarul, prin care eram caracterizat drept un comunist convins, un bețivan care consuma numai băuturi tari, un informator al Bucureștilor (schimbând periodic cu ambasadorul român de la Londra genți diplomatice, chiar în Sfântul Altar, etc., etc…).
Textul pueril redactat, și conținutul fantezist al scrisorii ce urma să-l decapiteze pe Alecse, a avut efect invers, cititorii înțelegând clar că e vorba de un atac furibund la adresa subsemnatului.
Regret și astăzi că nu am păstrat acel „murdar document”. Cred că aș fi avut mare success cu tipărirea și postarea pe internet a unei asemenea fițuici hilare și fanteziste.
Datorită Internetului, am aflat acum, în timpul scrierii acestor adnotări memorabile cu Mihai Giuran (acum în vârstă de 87 de ani) a donat recent 21.000 de euro pentru un spital din Slatina pentru cumpărarea de incubatoare pentru bebeluşii născuţii prematur.
Bărbatul a trăit mult timp în Anglia, unde a predat limba engleză, dar după Revoluţie a revenit în ţară. Impresionat de problemele pe care le au spitalele, bătrânul a vrut să ajute.
Ion Mihai Giuran are 87 de ani (2016) şi locuieşte într-un apartament modest din Slatina. A plecat în Anglia în anii 70, după ce 14 ani de stat în temniţele comuniste. De curând a vândut şi casa de peste hotare, iar banii i-a donat spitalului din Slatina.
Mihai Giuran: „Dumnezeu apreciază întotdeauna oamenii care fac bine, care sunt buni cu alţii... M-am gândit că am văzut atâtea apeluri la televizor, ajutaţi copiii, că mor copii". A contactat conducerea spitalului şi s-a oferit să doneze 21.000 de euro pentru achiziţionarea a două incubatoare.
Nu avem nici un motiv să ne îndoim de veridicitatea celor scrise pe internet, de aceea îl felicit din suflet pentru inspirata idee de a face și bine, acum la bătrânețe. În tinerețe, eu am căutat să-i fac bine, la Londra; el mi-a făcut mie un rău, poate nedorit, însă acum, ne-am reîntâlnit iarăși în dorința de a-L sluji pe Dumnezeu, făcând bine semenilor noștri -
Spânzurat cu propria-mi frânghie - Mârșava mașinațiune
Revenim la scrisoarea de la Londra. Cum de a fost ea expediată tuturor credincioșilor bisericii? Am enunțat acest subcapitol „spânzurat cu propria-mi frânghie”, fiindcă mi se potrivește.
În iureșul acela al vizitei Părintelui Calciu-Dumitreasa (din august 1985), și ca urmare a succesului întâlnirii de la banchetul oferit de comunitatea noastră în onoarea sfinției sale, în sala mare parohială, se creaseră o stare de unitate, patriotism și entuziasm privind comunitățile noastre românești din America, și viitorul României, după căderea comunismului, deși nimeni nu putea să anticipeze dacă și când se va întâmpla.
Cu multă dibăcie, unul din fruntașii „Grupului Naționalist” mi-a trădat încrederea, și bunele intenții. M-a amăgit că are nevoie de adresele enoriașilor bisericii pentru a le trimite o invitație de participare la un mare protest anticomunist, în fața clădirii „Federal Building” din Brentwood.
I-am explicat că acest lucru nu se poate, fiindcă nu am aprobarea Consiliului Parohial, și l-am întrebat ce aș putea face, „pentru a sluji cauza naționalistă”. I-am sugerat ca eu să tipăresc un set de embleme (cu adresele înregistrate la Cancelaria Parohială, în vremea aceea, vreo 800 de familii românești), iar dumnealui să aibă gata cele 800 de plicuri timbrate, cu invitațiile înăuntru, și lipite, apoi, dimpreună, să ne întâlnim la Cancelaria Parohială, la orele prânzului, și în cca 2 ore vom lipi emblemele cu adresele destinatarilor pe plicuri. Împreună vom merge la poștă (la cca 5 minute de biserică) și le vom expedia.
Neșansa a făcut că viclenia și-a făcut treaba, numitul naționalist mă contacta din oră în oră motivându-mi că întârzie la servici, că este prins în trafic, etc., motiv pentru care cu vreo jumătate de oră înaintea închiderii poștei, își făcură apariția, cu rugămintea ca să am încredere în el (marele român!), să-i dau emblemele, că el, și familia lui vor lucra în timpul nopții ca să lipească emblemele pe plicuri, astfel ca a doua zi dimineața să le expedieze destinatarilor. Nu aveam nici un fel de indiciu de ce mi se plănuiește și ce urma să mi se întâmple. De aceea, cu toată confidențialitatea, i-am oferit numitele embleme. Ce a urmat, a fost o mârșavă trădare. „Grupul Naționalist” pregătiseră cele 800+ plicuri, la expeditor fiind tipărite numele și adresa bisericii, iar la destinatar fiind folosite adresele tipărite pe emplemele parohiale, în care a fost inclusă faimoasa „scrisoare de la Londra”.
Câteva adrese nu mai erau de actualitate, de aceea s-au întors la cancelaria parohială (adresa expeditorului), și astfel am aflat și eu de ceea ce mi se pregătiseră, și modul murdar în care fusesem lucrat. Așa că, doamna (IP) avea tot dreptul să-mi reproșeze: „Părinte, vă rog să-mi dați și mie scrisoarea să o citesc, și nu vă supărați, dar mie de ce nu mi-ați trimis-o?”
Ziarul „Ecoul Romaniei” din New York și „Privighetoarea” din Florida (1987-1989)
Perioada anilor 1986-1989 a adus pentru mine, poate, cei mai grei ani din viața mea. Dedicat lucrării sale istorice „Perestroica”, Mihaill Gorbaciov pregătea debarcarea de la condurecera sistemului comunist din România a lui Nicolae Ceaușescu și a camarilei sale. Aveau loc, la Los Angeles, periodic, demonstrații publice, scandându-se voința românilor de pretutindeni „Jos Comunismul″.
La începutul lui ianuarie 1988 Regele Mihai vizitează comunitatea româno-americană din Sudul Californiei. Comuniștii de la București se temeau de astfel de manifestări în diaspora și, de aceea liderii comunității erau hăituiți și intimidați prin cozile de topor ale guvernanților de la București, mulți dintre ei dându-se drept patrioți și naționaliști.
Multe astfel de manifestări anticomuniste erau inițiate, patronate și susținute de Biserica Ortodoxă Română din Los Angeles, pe care o conduceam în calitatea mea de lider spiritual, parohul bisericii. De aceea, ușor de ghicit de ce am fost ținta numărul #1, a celor de la București.
În acest sens, grupuri antidezidente, cu susținere de la București, tipăreau publicații și materiale propagandistice, în special împotriva unor preoți ortodocși, care aveau multă influență în comunitățile românești din America.
Preoții Traian Petrescu (Florida), Dumitru Sasu (New York), Casian Fetea (New York), Cornel Todeasa (Alexandria, Virginia), Constantin Alecse (Los Angeles), ș.a. aveau să sufere crunt datorită acțiunilor distrugătoare, orchestrate și dirijate de la București. Circulau scrisori anonime, se difuzau zvonuri, se tipăreau ziare periodice sau fițuici lunare, pentru atacarea preoților țintă. La New York, Cornel Dumitrescu (+1990), și Dan Costescu (+2002), care preluaseră publicația Micro-Magazin de la Marius Ligi au pus pe piață timp de aproape 2 ani publicația lunară „Ecoul României” (1987-1989). Obiectivul acestui ziar defăimător era acela ca în cele 18-20 de pagini, preotul Constantin Alecse să fie distrus, la propriu și la figurat.
În paralel, tot în acea perioadă, s-a tipărit în Florida fițuica „Privighetoarea″, care „ciripea″ împotriva altor preoți români, cu precădere împotriva preotului Traian Petrescu. Strategia Bucureștiului era ca un aforism biblic „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26,31).
Timp de cca 2 ani de existență a ziarului propagandistic „Ecoul României”, care se tipărea la New York, se expedia în cutii la Los Angeles, iar ortacii din metropola californiană, acoliții și colaboratorii obedienți ai asociaților Dumitrescu /Costescu, le preluau și le distribuiau membrilor comunității, mai ales celora care participau la picnicele și mesele lunare, pe care biserica le organiza. Parcă-i văd și acum stând ca și sectanții, doi câte doi, pe trotuar (domeniu public), la întrarea în spațiul de parcare al bisericii, unul păzea cutia, iar celălalt distribuia ziarul fiecărui participant.
Aș dori ca cititorii acestor rânduri să facă exerciții de imaginație. La un picnic participau cca 250-400, sau chiar 500 persoane. Pe mesele pregătite pentru picnic, în curtea bisericii, în timp ce musafirii se așezau, așteptând începerea picnicului, vedeai cum unii „gură-cască”, interesați în senzaționalism și bârfă ieftina își dădeau coate și se bucurau infantil că au descoperit că „popa Alecse” este un comunist, un securist, un trimis al Bucureștilor. Ce-ați zice, dacă ați fi fost în „pielea mea”, în acele vremuri?!. Multumesc lui Dumnezeu că am fost tânăr pe atunci și am putut îndura batjocura și umilința!
Paul Zarna, cere demisia pr. Constantin Alecse (1987)
Prin 1987, Paul Zarna, profesor de spaniolă, psihopedagog la o școală din Los Angeles, cere consiliului parohial al bisericii noastre să-l accepte ca membru al consiliului. Deși nu-l cunoșteam prea bine, totuși am dat consiliului aviz favorabil, considerând că neavând familie, fiind cadru didactic și, cum mi-a mărturisit, dorește să se implice în viața comunității și, mai ales, în activitățile legate de tineret și de școala duminicală. A fost ales secretar al Consiliului Parohial.
La presiunile sale de a fi cooptat drept profesor la școala duminicală am rezistat, dorind a-l cunoaște mai bine și, mai ales, că dorea să lucreze cu copii și cu tinerii adolescenți. Nu a trecut mult timp și… mă trezesc cu un telefon, prin care îmi solicita un exemplar al Constituției ROEA, drept pe care îl avea datorită funcției ce o deținea, de secretar al Consiliului Parohial. În subcapitolul (Spânzurat cu propria-mi frânghie - Mârșava mașinațiune), privind „Expedierea scrisorii calomniatoare de la Londra”, folosindu-se prin furtișag de adresele enoriașilor bisericii ce o păstoream, enunțam adevărul că „am fost spânzurat cu propria-mi frânghie”, fiindcă mi se potrivește.
În cele ce urmează voi explica de ce era gata să fiu spânzurat pentru a doua oară cu propria-mi frânghie chiar în Ziua mea onomastică.
Așadar, fără a sta prea mult pe gânduri, i-am trimis secretarului Consiliului Parohial, cu poșta, un exemplar al Constituției ROEA.
La numai 2 săptămâni după aceea, mă trezesc din partea Episcopiei cu o scrisoare prin care eram încunoștiințat că am avut o plângere din partea prof. Paul Zarna că-l obstrucționez în exercitarea atribuțiilor sale oficiale. Am aflat după aceea că distinsul prof. Zarna, în plângerea sa la Episcopie, împotriva mea, copiase adliteram paragrafe din Constituția ROEA (Articolul XV, Secțiunea 2, aliniatele a,b,c,d…etc), și Secțiunea 5, Judecătoria de Pace (împăciuire).
Între timp, prof. Zarna și-a strâns în jurul său vreo 10-15 acoliți, dintre care chiar și pe unii membri ai Consiliului Parohial. Fără a fi consultat de Cancelaria Episcopală, Înaltul Ierarh a trimis cazul “Zarna/pr.Alecse” d-nei Leonora Barbu, președinta Curții de Împăciuire, în vremea aceea. La rândul său, d-na președintă a numit o comisie (pr. Ioan Limbeson, președinte, Julian Lapadat și Victoria Ursa, membri), stabilind ziua de Judecare a subsemnatului chiar în sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena (Joi, 21 mai 1987), știindu-se faptul că în acea zi, fiind sărbătoare, eu voi sluji și, fiind mai multă lume la biserică, participarea la circ ar putea fi asigurată.
În timpul slujbei, niciunul dintre acoliții lui Zarna nu-și făcură prezența. Către sfârșitul slujbei au început să apară unul câte unul, cu d-l Zarna în frunte, purtând stindardul. Cunoscându-mi clienții, câțiva dintre ei fiind agitatori permanenți (prezenți și la alte activități anti-Alecse), am sugerat președintelui pr. Ioan Limbeșan să țină ședința în biserică (și nu în sala parohială, cum susținea șeful agitatorilor), biserica fiind locul unde se putea păstra un dram de decență.
Zarna și gălăgioșii săi cereau insistent ținerea ședintei în sală. În ultimă instanță, părintele Limbeșan a rămas ferm pe poziție. Atunci agitatorii s-au supărat și, au părăsit biserica, strigând slogane indecente la adresa părintelui Limbeșan (ie „porc bătrân”!...). Astfel, ședința nu s-a mai ținut. Numitul grup a uitat temporar de subsemnatul și, a făcut plângere la Episcopie împotriva părintelui Limbeșan.
Înțelegând despre ce este vorba, Înaltul Ierarh a trimis o scrisoare cam dură liderului grupului protestatar (Zarna & company), reamintindu-i faptul că astfel de probleme le-a creat și în Indiana (prin anii 1970-1975), unde a locuit înainte de a veni în California și că aceleași probleme încearcă să le creieze și aici, în Los Angeles, ca atare, potrivit prerogativelor constituționale, Paul Zarna este scos din rândul membrilor consiliului și din funcția oficială de secretar al consiliului.
Oricine își poate da seama ce a urmat. Foc și pară, „distinsul″ profesor a uitat de preotul Alecse, a uitat de preotul Limbeșan și l-a luat în primire pe Ierarhul Diocezan. I-a făcut plângere la Cancelaria Bisericii Ortodoxe Americane. Plângerea sa nu a primit niciun răspuns până astăzi, după aproape 30 de ani. Așa că „focul” s-a stins de la sineși. Englezul are o expresie „timpul le rezolvă pe toate!”. Însă nu pot să nu mă întreb, după atâta amar de ani, oare nu era mai bine dacă nu se alimenta focul chiar de la început!!!?
Majoritatea dintre guralivii lui Zarna au plecat la veșnicie, nu înainte de a-și exprima regretele că s-au lăsat târâți în mocirlă de dibăcia de manipulare a unor pseudolideri. Vreo 2-3 încă în viață, trăiesc cu aceleași regrete.Da, personal am avut câștig de cauză, însă cu ce preț?Recunosc, m-am îmbogățit în acele vremuri cu un diabet și cu multe probleme de sănătate. Între timp, datorită internetului am aflat că prof.
Paul Zarna a rămas fidel caracterului său, „creator de probleme”. Reîntors în România în 2012, Paul Zarna se ține de aceleași practici. După aproape 25 de ani, de când organizaseră complotul pentru detronarea subsemnatului de la cârma bisericii Sfânta Treime, am citit cu amuzament câteva articole despre „distinsul″ profesor, copii la indigou, ale subcapitolului prezentat aici „Paul Zarna, cere dimisia preotului Constantin Alecse”. Articole de acest fel, care dau și mai mult măsura „Zar-nimicului”, apărute în România sunt: „Americanul″ Paul Zarna cere demisia directorului Liceului „Moise Nicoară”, sau ”Zarna, un atac violent la adresa lui Anghel Iordanescu”.
|
Succesul financiar al părintelui Constantin Alecse și gelozia rău-voitorilor (câlți cimentați în țeava de eșapa-ment a mașinii preotesei Alecse). Era prin anul 1986. Locuiam la adresa: 9525, Petit Ave, Northridge, CA 91343. Acolo aveam prima noastră casă pe care o cumpărasem în 1984, cu sprijinul financiar și prin conecțiile familiei Nicolae Olar (relație solidă încă din anii 1982-1983, când ajunsesem în Los Angeles). De atunci nu am mai locuit în casa parohială a bisericii, care este închiriată și astăzi. La noua adresă aveam o casă mare, cu 4 dormitoare, 3 băi, cameră de zi, sufragerie, bucătărie, garaj pentru 2 mașini și piscină. Avea cca 2.200 picioare pătrate. O cumpărasem pe suma de $189.000. Pe vremea aceea $200K era o sumă uriașă.
Într-un alt subcapitol al autobiografiei mele am descris relația mea cu familia unui român din Banatul Iugoslav, un anumit domn Draghi Ilici, care mi-a făcut mai mult rău, decât bine, pe întreaga perioadă a vieții mele. Îl cunoscusem în Minesotta și-l ajutasem cu cele necesare privind imigrarea în America. Se stabiliseră în Los Angeles, înainte ca subsemnatul să vină aici, la cârma bisericii Sfânta Treime. Singurul bine care mi l-a făcut, după ce am ajuns în Los Angeles, a fost ca să mă ajute ca să-mi cumpăr prima mașină după sosirea mea în metropola californiană (1982). Și nu orice fel de mașină.
Era un Mercedes Stationwagen (1982). Era de fapt o carcasă a unei mașini mistuită în flăcări, pe care am cumpărat-o cu $2.500, la care s-a adăugat motorul (cca $4.000) și întregul mobilier/tapițărie (cca $2.000). Bonomul binefăcător, a asamblat întreaga mașină, fără a mă costa vreun ban pentru manoperă (drept recunoștință pentru binele ce i-l făcusem în Minesotta), în timpul său disponibil, asamblare care a durat cca 5-6 luni. Oricum, când totul a fost terminat, popa Alecse, care investiseră cca 8-9 mii de dolari, conducea un Mercedes (1982 Mercedes-Benz 300TD Turbo Diesel Wagon) de cca 1 an vechime, care valora atunci pe piața automobilistică cca $ 40K, încât cei geloși și răuvoitori se întrebau, de unde să aibă „popa Alecse” bani ca să-și cumpere o astfel de mașină „ministerială”?. La un picnic al bisericii, prin toamna anului 1984, d-l Nicolae Olar a fost de-a dreptul încântat de Mercedesul popii și, pe loc îi făcură ofertă: - Părinte Alecse, vrei să-mi vinzi mie Mercedesul Dumitale? – Desigur d-le Olar, despre ce este vorba?
– Vreau să-ți ofer „un share”, adică una din cele 2 parcele de pământ, la Ocean, pe care le developez (construiesc 2 case), cu vedere la ocean. Când voi termina construcția lor, te voi ajuta să te califici (sponsorizare financiară), și dacă vei închiria respectiva casă, casa însăși se va plăti din chirie (taxele de proprietate fiind cumulate) și, astfel, în 30 de ani casa va fi plătită, iar la vârsta pensiei vei avea o casă la ocean, care va fi evaluată la milioane de dolari…
Cine ar fi mai stat pe gânduri. Chiar în seara respectivă Nicolae Olar pleca acasă cu un Mercedes, aproape nou și de clasă, iar a treia zi, subsemnatul a mers la Oficiul Edilului Nicolae Olar din Redondo Beach, de unde și-a ridicat documentul de proprietar al unei case la ocean (225-A North Lucia Avenue, Redondo Beach, CA 90277, care astăzi este evaluată la cca $ 1.500.000).
Bineînțeles că nu am așteptat 30 de ani (poate că era bine să fi făcut asta!). Însă, la proxima ocazie, am lichidat acest proiect profitabil și, astfel, alături de d-l Olar am intrat din proiect în proiect, între care și cumpărarea casei descrisă mai sus (9525 Petit Ave, Northridge, CA 91343) și alte proiecte, dintre care 4 apartamente în clădirea din 220 N.Verdugo Rd., Burbank, 6 apartamente în Long Beach - proiect care niciodată nu s-a finalizat, fiindcă, odată cu criza economică din 1989, dl Nicolae Olar a dat faliment, pierzând vreo $50 milioane de dolari americani - și odată cu dânsul, și noi, cei câțiva investitori mici, am pierdut totul, alături de domnia sa. Și astfel, totul s-a dus „pe apa sâmbetei”. „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!" (Iov 1:21).
Întorcându-mă însă la „reinvestirea” Mercedesului-Benz 300TD din 1982, în imobiliare, a trebuit să apelez din nou la automecanicul Draghi Ilich, care, de la licitație mi-a cumpărat încă un Mercedes, vechi de 12-15 ani, de culoare vișinie, pe suma de $2.000. Era mașina de familie. Cu această mașină soția mea, presbitera Elena, ducea și aducea copiii noștri de la școală. Era parcată întotdeauna pe stradă în latura nordică a casei. Campania Bucureștiului de a mă desființa începuseră din 1982, încă înaintea sosirii mele la Los Angeles (Binecuvântarea Vlădicului +Valerian (instalarea preotului...). Vedeam musafiri poftiți și nepoftiți trecând prin fața casei, făcând fotografii casei, mașinilor și chiar grădinei. Eu conduceam mașina bisericii, pe care am moștenit-o de la înaintașul meu, pr Richard Grabowski, un chevron de culoare albă cu tăblița de înmatriculare „preot”.
Îmi aduc aminte cum, un mare roman din Los Angeles, un susținător al bisericii noastre, până în timpurile în care un frate coslujitor, pe care-l recomandasem binefăcătorului bisericii noastre, industriașului PM, ca să-l ajute și pe el și pe susținătorii săi (condusă de Eugen Popescu, din San Diego, să-și stabilească un locaș de cult, unde să funcționeze, în perspective creării unui centru religios-cultural în Districtul Orange), s-a întors împotriva mea datorită influenței nocive a fratelui coslujitor. Astfel că, spre pudoarea mea, revenind acasă după o zi de intensă activitate pastorală în comunitate, l-am surprins pe numitul industriaș, într-o seară, fotografiindu-mi din Cadillacul său, alb, modern, strada pe care locuiam, casa și mașina familiei, vechiul Mercedes, de 12-15 ani. A doua zi, dna psa și-a „împachetat” toți copiii (4 la număr) în acea mașină, să-i transporte la școala grecească „St. Nicholas School”.
„La scăldătoarea Siloamului” (filmarea casei și piscinei)
Am făcut deja vorbire despre casa în care locuiam în perioada din 1984, până în 1989 inclusiv (adresa: 9525 Petit Ave, Northridge, CA 91343).În perioada 1987-1989, când ziarul propagandistic, defăimător la adresa preotului Constantin Alecse, „Ecoul Romaniei” din New York, era „la el acasă” (cu toate că era tipărit în New York și expediat spre difuzare în Los Angeles), cuprindea, lună de lună materiale denigratoare la adresa subsemnatului. Ziarul apărea lunar și se distribuia, după cum menționam mai sus, în comunitate, la mesele lunare, la activitățile naționale și la picnicele de vară.
Îmi aduc aminte, cu multă amărăciune, că într-unul din editorialele sale se afla o fotografie, cât pagina de mare, a piscinei casei mele, din Northridge, cu insinuarea că „în acestă scăldătoare a Siloamului, cuvioșia sa părintele Alecse își răcorește călcâiele înferbântate după ore de rugăciune și prea-slăvire a lui Dumnezeu!!!”.
Mi-a plăcut fotografia, însă nu mi-a plăcut batjocora și răutatea deliberată a editorialului.
M-am întrebat adesea, oare cât de mic trebuie să fii ca, în timpul zilei de Duminică (zi în care știai că familia părintelui este la Biserică, la rugăciune, în timpul Sfintei Liturghii, TU, patriotule ce ești!, în intimitatea nemerniciei tale, să mergi la casa preotului și, peste gard, să-i fotografiezi curtea interioară și piscina, după care să postezi astfel de imagini într-un ziar fantomatic, „Ecoul României”, cu existență efemeră de numai 2 ani. Oare cât de mic ai putut să fii?.
Uitându-mă înapoi și cunoscându-te personal (pe tine, LC!) te-am iertat când ți-am citit rugăciunile de iertare, la înmormântare. Să-ți fie țărâna ușoară ție și acoliților tăi, căci i-am înmormântat aproape pe toți. Mai sunt ei vreo doi-trei, în viață, care m-au atacat vehement în acele vremuri și, care-și trăiesc amarul în suferințe și regrete. Un sfat părintesc către aceste „relicve″, mai ales că s-au și pocăit: Trăiți-vă restul vieții în pace și tihnă, căci eu v-am iertat pe toți, v-am iertat de mult! Vă iubesc întru Hristos, Domnul!
Preotul Constantin Alecse, amenințat telefonic, după căderea regimului Ceaușescu
„Perestroica” lui Gorbaciov făcea furori în toată lumea. Cu siguranță că Ceaușescu și camarila sa erau nervoși, la București, mai ales că Mihail Gorbaciov îi dăduseră ultimatum dictatorului. Anul 1989 era anul decisiv pentru Ceaușescu.
În tot timpul anului 1989, aveau loc demonstrații la Federal Building din Westwood, sau în fața Primăriei din Los Angeles. Subsemnatul era considerat de întreaga comunitate româno-americană din Sudul Californiei drept o torță, care putea aprinde, prin manifestarea sa, sau luarea de atitudine, bomba care era gata să explodeze.
În 1988 (deci cu un an înainte de evenimentele extraordinare din România) au avut loc câteva evenimente epocale în Los Angeles:
* Regele Mihai I a participat la Slujba Religioasă de la Biserica Sfânta Treime (Unirea Principatelor Române);
* La picnicele românești “de la Verdugo” se întâlneau sute, sau chiar mii de români;
* Mari personalități ale lumii politice, culturale și artistice se întâlneau cu românii, tot aici, la „Verdugo Rd.” , Los Angeles.
Părintele Constantin Alecse era extrem de activ în viața civică a Metropolei Californiene: rugăciuni de invocare la Consiliul Municipal, rugăciuni de invocare la Primărie, la Bordul Districtului de Los Angeles, apariții televizate, colocvii comunitare, etc…
În limbaj proletariat: „preotul Constantin Alecse era un dușman de clasă”, ținta numărul #1 a dregătorilor de la București și obiectivul numărul #1 în procesul de eliminare și exterminare de pe scena politică anti-comunistă din California.
O dilemă era: Dacă părintele Constantin Alecse participa la demonstrațiile anticomuniste (infiltrate cu zeci de cozi de topor ale regimului de la București!), era public apostrofat de organizatori, că este un „spion communist” . Dacă evita participarea la astfel de activități, era catalogat drept „comunist”, care are interesul ca regimul comunist să rămână la putere în România, neparticipând la astfel de demonstrații. Așa că, mașina propagandistică de tocat a reprezentanților autentici ai diasporei își împlinea menirea indiferent de ce parte a monedei te aflai. Rolul ei era să te facă praf și pulbere.
Îmi aduc aminte vivid ultima demonstrație a organizatorilor diasporei româno-americane, din fața Primăriei Los Angeles-ului, cândva, pe la începutul lunii decembrie 1989. Fusese organizată de Consiliul Mondial Român. Între fruntași: Neculai Popa, Lucian Crucean, Vasile Beches, Mircea Popescu, Niculae Rusu, Paul Zarna și alții. Însoțit de câțiva membri ai biserici, inclusiv d-l Constantin Jercan, președintele Consiliului Parohial și alții participanți, am asistat la scene penibile, încât ne-am propus ca respectiva manifestație să fie ultima la care mai participam.
Erau în total vreo 150-200 participanți, pe trotuarul din fața Primăriei și vreo 20-30 de „speriați”, ca să nu zic bezmetici, pe treptele Primăriei, doritori a vorbi la megafoane și, îmbrâncindu-se unii pe alții, care mai decare să apuce un microfon, prin care să-și explice inepțiile.
Îmi aduc aminte cum, un scelerat făcea afirmația că: „Astăzi am vorbit cu Ministrul Apărării Naționale al Israelului, care m-a asigurat că, în eventualitatea că noi, românii din America îi cerem, el va trimite Armata Israeliană ca să-l alunge pe Ceaușescu de la putere”.
Întrebarea lui: „Îmi dați autorizare ca să-i trimit Emisarului Israelian doleanța noastră ca să-l debarce pe Ceaușescu de la Putere?!” Plebea: - DA, DA, DA!!!
Am grăit către colegul meu, d-l Jercan: „Hai să ieșim din acestă mocirlă… ce căutăm noi aici…!”
Nu am reușit să facem câțiva zeci de pași, desprinzându-ne de mujicie, că și auzim strigându-se în urma noastră: „Iată comuniștii cum pleacă!”. A fost ultima noastră participare la o demonstrație anticomunistă din diaspora, căci la numai 2 săptămâni după aceea a căzut – cel puțin teoretic - comunismul în România (Decembrie 17-22, 1989).
Pe 17 decembrie începusem, cu grupa de colindători să vizităm casele enoriașilor, purtând mesajul Nașterii Domnului Hristos (1989). Oriunde ne aflam, credincioșii noștri, cu sufletul la gură urmăreau, la Televiziunea Americană, începutul căderii Regimului Ceaușescu în România. Am luat decizia să suspendăm colindatul și, în fiecare seară, până la Crăciun, să ne întâlnim, întreaga comunitate, la biserică, între orele 7:00 și 9:00 pm, la vecernie, acatiste și rugăciune comunitară.
În Ziua de Crăciun am aflat că dictatorul a fost lichidat. Păcat că a fost în Zi de Crăciun. Atunci, el, dictatorul a fost împușcat, însă comunismul și comuniștii sunt bine-merci. Istoria va da socoteală.
Era în zi de luni, 25 decembrie, 1989. S-a ținut slujba praznicală a Nașterii Domnului, s-au cântat Colinde, însă televiziunea americană era oriunde, în Biserică, afară, în spațiile de parcare, etc, speculând împușcarea lui Ceaușescu și activitățile prezente/și viitoare din România. Oficial, le-am transmis Americanilor că „Astăzi s-a Născut Hristos!”
Întorcându-mă însă acasă, între mesajele pe care le-am ascultat la mesagerie, era și un mesaj straniu, o voce feminină: „Preotule Alecse, l-am lichidat pe Ceaușescu, acum vei urma tu!”. Ascultasem multe mesaje amenințătoare înainte, iar acesta nu conținea nimic nou. O amenințare și atât. Mulțumesc lui Dumnezeu că nici înainte, și nici după 25 de ani de la căderea lui Ceaușescu, nici mie și nici unuia dintre membrii familiei mele nu ni s-a întâmplat ceva letal. Cu noi este Dumnezeu!
Pr. Alecse atacat de revista "Miorita" (2012)
Potrivit unei scrisori, pe care am primit-o pe la începutul anului 2012, din partea prof. Mihaela Șerban (Realizator TV), eram încunoștiințat de faptul că în Los Angeles se va organiza cea de a doua Ediție a Galei Internaționale a Celebrităților, duminică - 24 iunie 2012, ora 13,30, la Crowne Plaza Commerce - Hotel & Resort, din orașul Commerce, California. Potrivit anunțului proiectul era cosponsorizat de Ministerul Afacerilor Externe, din România.
În cadrul programului vor fi decernate premii celor mai importante personalități de pe Coasta de Vest, care au sprijinit relația România-US. Gala se vrea a fi o reuniune a valorilor din toate categoriile și domeniile de activitate: diplomaţie, televiziune, administraţie, cinematografie, regie, afaceri, sănătate, muzică, învăţământ, cultură, sport, caritate, turism... etc
Considerând legitimitatea sponsorilor acestui eveniment (între care TVR Internațional, Ministerul Afacerilor Externe, Fundația Bread of Life Ministry-USA, Professional Celebrity, RIB (Romanian International Bank), Merchants Bank of California, etc, și scopul proiectului, descris mai sus, am acceptat în numele fundației ce o conduc, „Eastern Orthodox Heritage Foundation”, ca organizatorii să-și înscrie în invitație și numele meu personal, cât și al Fundației EOHF, alături de ceilalți sponsori. Nu-i mai puțin adevărat că în invitația oficială a organizatorilor se menționa faptul că Gala va fi realizată și cu sprijinul preotului Constantin Alecse, reprezentantul Fundatiei „Eastern Orthodox Heritage Foundation” .
Nu a trecut prea mult timp și, m-am trezit cu un telefon din partea redacției Revistei Miorița (Sacramento, CA), supărată „foc și pară” pe organizatorii Galei, iar eu eram făcut cu „ouă și cu oțet”, cum spune românul, că mă asociez cu escroci și le susțin proiectele lor de îmbogățire.
Desigur că, le-am explicat poziția mea dintotdeauna că, am ajutat și voi ajuta mereu activitățile patriotice, culturale și de promovare a tot ce este românesc și ne face cinste. Se pare că nu am fost suficient de convingător, drept care în primul număr al ziarului Miorița a apărut editorialul „Organizatorii Galei Celebrităților de la Los Angeles amenință jurnaliștii care pun întrebări”, în care subsemnatul era atacat virulent, alături de organizatoarea Mihaela Șerban și de cosponsorii proiectului: Doru Levi Ilioi, vicepreședintele juriului Galei, reprezentantul legal al fundației Bread of Life Minsitry-USA, actrița Florina Kendrick Roberts (Merchants Bank of California), actorul Daniel Ganea (Director Executiv al Fundației Bread of Life). Se contesta chiar legitimitatea Galei din 2012, din Los Angeles, dar și a Galei din 2011, organizată tot de doamna Mihaela Șerban & Professional Celebrity, în Las Vegas. De fapt supărarea proprietarului ziarului Miorița provenea din faptul că la Gala - 2011, din Las Vegas, domnia sa nu a fost premiat și nu i s-a oferit nicio diplomă, niciun trofeu, sau mențiune. Organizatorii nu-i recunoșteau meritele și influența sa în comunitatea locală și în lumea publicistică din diaspora.
La Gala din 2012, la care, din nefericire, nu am putut participa datorită faptului că a fost zi de duminică, Zi de slujire, s-a decernat și subsemnatului, în absență, o diplomă de recunoștință și un trofeu cu înscrisul „Romanian-American Celebrities Award, Los Angeles – 2012”.
Articolul cu pricina a fost postat o perioadă de timp pe internet la adresa: Ziarul Miorița (în prezent, link-ul e neaccesabil), dar informații pot fi accesate și acum pe pagina Fundației EOHF. Era să uit amănuntul că între timp ne-am împăcat. De atunci, Ziarul Miorița a tipărit știri importante din comunitatea noastră, anunțuri de interes comunitar, preluate din revista Viața Creștină.
Sf. Evanchelie - Iubirea si urmarea lui Hristos [Despre iertare!] |
---|
Aristide Buhoiu îl apără pe părintele Alecse în Ziarul Universul - 1987-1989, (pildă pozitivă)
Ziarul Universul a fost unul dintre primele cotidiene de informații românești, care apărea la București. A fost fondat la 20 august 1884 de către Luigi Cazzavillan, un jurnalist italian venit în Vechiul Regat al României din anul 1877, în calitate de corespondent de război.
Ziarul a apărut în două etape, cu o pauză în perioada primului război mondial, și anume: 20 august 1884-5 noiembrie 1916 și 31 noiembrie 1918-20 iulie 1953. Ajuns la New York, Aristide Buhoiu, realizatorul ciclului de reportaje „Drumuri Europene” (1976-1983), cu cea mai mare audiență la TVR în acea perioadă, a fondat, în 1985, o publicație săptămânală cu titlul "Universul" (1985- 2002), care s-a vrut a fi o reactivare a istoricului ziar Universul.
Chiar înainte de a-și stabili sediul la Los Angeles, în 1987, Ziarul Universul era cunoscut și de românii din Los Angeles, numitul ziar fiind expediat multor români, de pe toate continentele.
În iureșul atacurilor împotriva subsemnatului, așa cum s-a făcut descriere mai sus, și înțelegând scopurile și ținta acelor atacuri, fiind el însuși atacat feroce, în special de colegii săi de breaslă, Aristide Buhoiu a decis să foloseasca arma de care dispunea, Ziarul Universul, ca să contraatace. Sunt sigur că nu făcea acest lucru din motive caritabile față de subsemnatul, ci din motive bine calculate. Preotul Alecse era foarte influent și bine apreciat de marea majoritate a românilor din California și, directorul ziarului avea, el însuși, nevoie de sprijinul comunității din California, dar și pentru faptul că, controversele și scandalurile publice, îl ajutau la creșterea vânzării ziarului.
Mai mult chiar, pe întreaga perioadă 1987-1989, subsemnatul apăream săptămânal in „Universul” cu editorialul religios „Tableta Credinței” (predici, eseuri religioase, panegirice, din… Viețile Sfinților, etc…). Este ușor de înțeles că orice asociere și colaborare cu ziarul Universul, îmi atrăgea tot mai multe critici din partea adversarilor. Pentru a fi curmat acest „bâlci public”, Vlădica Nathaniel a interzis subsemnatului orice colaborare cu „Universul”. M-am supus necondiționat superiorului meu, însă atacurile la adresa mea nu s-au oprit, fiind dirijate chiar de la București.
Au apus abia odată cu evenimentele din decembrie 1989, ceeace mă îndreptățește să cred în cele afirmate mai sus, anume că jocurile se făceau la București, via New York.
Mai sus prezentăm și alte publicații neutre, care nu numai că nu m-au m-au criticat, ci ocazional indirect m-au ajutat publicându-mi articole, reportaje di n parohie și alte materiale pertinente, în iureșul acelor vremuri belicoare - (Cuprins).
Prof Nicolae Valeriu Stelescu, apărător al preotului Constantin Alecse (pildă pozitivă)
L-am cunoscut pe prof. Nicolae Stelescu, în Los Angeles, prin anii 1983-1984. Era cu vreo 7 ani mai în vârstă decât mine. Dimpreună cu soția sa Elisabeta (Betty) au devenit membri ai parohiei noastre chiar de la început. Era un om de omenie. Avea talent și, colabora la mai multe publicații românești, inclusiv la ziarul Universul. Era prieten cu membrii Grupului Naționalist, participa la toate mitingurile lor. Când, însă, constata că sunt nedrepți, și mă criticau fără noimă, atunci Stelescu sărea în ajutorul meu. Le dădea replici tăioase, mai ales prin „Universul”, și argumenta logic și temeinic întru apărarea mea.
Îmi amintesc o replică oferită lui Luca Crișan:
… Tu, neisprăvitule, ești ca o muscă, îți place să bâzâi, să scormonești printre hoituri, și să otrăvești cu veninul tău pe cei care îți stau în cale. Vei fi redus la tăcere numai atunci când tu, gâză, vei fi strivit, chiar de Cel de Sus!”.
Mă simțeam inconfortabil cu un astfel de jargon, cu astfel de expresii, pe care le folosea mai ales când mă apăra public, prin ziare. Acela era Stelescu și nimeni nu-l putea schimba. Dacă nu erau motive de scandal, atunci căuta, și găsea el vreunul. Se așternuse pace de aproape 2 luni. Atacatorii nu mai scrisese nimic împotriva mea. Când, deodată, mă simt măgulit într-un articolaș, scris de Stelescu în „Universul″, prin care-mi aducea laude nemeritate (cât de bun sunt cu toată lumea, cum îi place de mult „Tableta Credinței”, ce frumos slujesc, etc…) L-am întrebat direct: - De ce ai scris acestea profesore, fiindcă ăștia mă vor lua iarăși în peniță…? - Exact pentru aceasta, fiindcă s-a așternut parcă o liniște care mă enervează.
Era și nostim, acest profesor. Într-o noapte, pe la 3 dimineața, mă trezesc cu un telefon de la el, întrebându-mă: - Ce faceți părinte? Dormeați cumva? - Desigur, îi răspunsei, fiind abrupt sculat din somn. – Atunci, zise Stelescu, vorbim pe mâine. Noapte bună!. A doua zi l-am sunat eu ca să înțeleg de ce mă sunaseră la o oră atât de nepotrivită. I-am zis: - Este totul în regulă cu dumneavoastră, domnule profesor? Cum vă simțiți? – De la excelent în sus (pleonasm voit!), îmi răspunse, însă, sincer să fiu, nu-mi aduc bine-aminte dacă v-am sunat ast’noapte…
Datorită fumatului, fără limită, Stelescu avea multe probleme de sănătate. Aceasta a făcut să aibă multe complicații și să fie internat, pentru tratament, de multe ori. Îmi reamintesc un episode hazliu. L-am vizitat într-un spital din Palmdale, California, un spital guvernamental. Era o vizită la care, prin coincidență, veniseră și soția sa, disperată căci primise facturi de cheltuieli din partea spitalului, acumulând sute de mii de dolari americani. Cu un zâmbet pe buze și o față senină, profesorul Stelescu își încuraja nevasta: - Betty, dacă ar fi fost vorba de câțiva dolari, zeci de dolari, sau sute de dolari, poate că ar fi motivație ca să fim îngrijorați, căci, logic, ar trebui să plătim. Însă, când este vorba de sute de mii de dolari, datorie la spital, este o altă stare: nu de îngrijorare, ci de bucurie. Ei nu vor avea șansa de a-și recupera datoria, nici chiar dacă aș trăi o mie de ani. Cred că eu voi crăpa, înainte ca ei să-ți trimită ultima chitanță de plată, echivalentul a sute de mii de dolari. Așa că, draga mea Betty bucură-te că nu sunt mii de dolari datorie, ci sute de mii de dolari. Să știi domnule Capitalism neiertător că ne vom revedea în lumea cealaltă.
Așa a fost profesorul Stelescu, părintele perlelor pe bandă rulantă… A murit prea tânăr (+1990). A murit în România, unde făcea prima lui vizită după 1989. Să-i fie țărâna ușoară!
Judecător Federal în apărarea preotului C. Alecse (pildă pozitivă)
Prin intermediul lui Aristide Buhoiu, l-am cunoscut pe Judecătorul Federal Alex Kozinski, de origine română. Alex Kozinski, judecător-şef la a noua Curte de Apel a SUA, născut în 1950, la Bucureşti, a ajuns în SUA în 1962, ajungând Judecător Federal, numit de Ronald Reagan.
I-am cerut o audiență privată. Era cândva pe la mijlocul anului 1989, în iureșul atacurilor împotriva mea, pe toate fronturile. M-a primit cu multă căldură. Pereții biroului său din clădirea federală din Pasadena (birou care ocupă tot etajul superior al clădirii) erau împodobiți cu tablouri cuprinzând peisaje din România, și tablouri cu colegii săi judecători, politicieni de seamă, președintele Reagan și alte personalități americane. I-am explicat problemele ce le întâmpin din cauza conaționalilor mei și, l-am rugat, dacă poate, să-mi dea vreun sfat. Mi-a explicat faptul că, în poziția sa de Judecător Federal nu poate să-mi dea niciun sfat, însă, poate să-mi aranjeze o întâlnire cu o Firmă de Avocați, majoritatea dintre ei fiindu-i foști colegi, care mă poate ajuta "pro-bono" cu cele legale. I-am mulțumit și, la plecare, îmi destăinui o doleanță personală. – Când mai ofer câte o petrecere colegilor mei, în Beverly Hills, îi servesc cu tradiționalii mititei. Există însă ceva de care îmi este poftă și, care nu am mai mâncat de pe vremea bunicii, este vorba de colivă. Vă imaginați ce colivă i-a pregătit d-na preoteasă, fapt pentru care, ori de câte ori ne mai întâlnim, ocazițional, ține să-mi mulțumească! M-am prezentat, în ziua și la ora stabilită, la Firma de Avocați. Din motive juridice, nu-i dau numele, însă pot spune că este o firmă de avocați foarte puternică.
Le-am explicat despre ce este vorba. Le-am oferit numele și adresele „prietenilor” mei, care de ani de zile îmi dădeau bătăi de cap. Și-au luat notițe.
Erau familiarizați cu astfel de cazuri, similare, din alte comunități. Așa că, primul lucru ce l-au făcut a fost acela de a-i contacta pe toți, fiecare la adresa lui, dându-le de știre că acești avocați mă reprezintă oficial în disputa aflată în cauză. Au mai fost încunoștiințați de faptul că este bine ca fiecare dintre „binefăcătorii” mei să se pregătească legal, fiindcă se va porni o acțiune legală în această situație. La cca 2-3 săptămâni după întâlnirea mea cu avocații, primesc un telefon din partea Avocatului de Caz, care mă întrebă:
- Au acești speriați situație materială, de pe urma cărora puteți să recuperați ceva? Înțelegem că ei, toți în grup fug ca potârnichile. Vă rog să ne sfătuiți ce aveți de gând. Doriți să-i persecutăm, să mergem mai departe după ei?
- Nu domnule avocat. Dorința mea este doar să-i oprim. Să nu mă mai necăjescă.
- Pastore, ești un om bun. Astfel de hiene nu ar trebui să fie iertate.
Eu însă, am fost de altă părere. Să-i iert. Și pe mulți dintre ei i-am iertat la groapă, atunci când le-am săvârșit slujba înmormântării. Să-i ierte Domnezeu!
Timpul regretelor, al iertării și al restabilirii păcii întru Hristos, Domnul!
Am spus-o de nenumărate ori. Am fost binecuvântat să cunosc zeci, sute sau chiar mii de persoane, ca să nu îndrăznesc a grăi despre zeci de mii, sau chiar sute de mii de persoane în scurta mea viață românească, aici pe pământ. Cei mai mulți dintre pământenii pe care i-am cunoscut în cele peste 6 decenii+, mi-au fost prieteni. Am trăit cu ei, m-am bucurat cu ei în momentele lor de bucurie (botezuri, anivertsări, cununii, sfințiri de case, etc...) dar m-am și mâhnit alături de ei în momentele de tristețe, singurătate, adâncă durere (înmormântări, parastase, pomeniri etc,... )
Cele mai grele momente din viața mea au fost, însă, anii (1983-1989), când am fost atacat, fără noimă, de grupuri și interese străine de interesele comunității pe care am slujit-o. Am detaliat mai sus variate ipostaze în care am fost atacat feroce de astfel de grupuri de interese.
Este, însă, interesant de realizat că, de atunci și până în prezent, cei mai mulți dintre cei vizați au plecat la veșnicie. Cei mai mulți dintre ei, nu înainte de a se confesa subsemnatului că nu știau ce zic, nu știau ce fac și... nu știau din ce cauză îi urmau pe lideri lor, pe care nu-i cunoșteau și, nici nu înțelegeau de ce îi urmau.
Așa că, în discuții informale, unii dintre ei s-au confesat, cerându-și iertare că nu știau ce fac. Jordan Anton, însoțit de ginerele său Grigore Farcaș, în Ziua de Crăciun - 2000, a venit în căruciorul său de incapacitate să-și ceară iertare de la părintele Constantin, că nu a știut ce face. Însoțitorul său, ginerele Grigore Farcaș, mai târziu, el însuși fiind bolnav, a făcut același lucru. Președintele unei organizații românești, Marcel Panaitescu a săvârșit același gest de penitență creștină, nu numai cerându-și iertare pentru cele neavenite privind persecuția preotului Constantin Alecse, ci chiar mai mult: înainte de repatriere a cerut părintelui Constantin să săvârșească mai multe slujbe de pomenire (parastase) în memoria moșilor și strămoșilor, dar și în memoria compatrioților basarabeni care au fost martirizați, pentru motivul că s-au mărturisit a fi români, pe pământuri basarabene.
Pe cei mai mulți dintre atacatorii mei i-am iertat când le-am citit rugăciunile de iertare de la înmormântarea. Au mai rămas, aici, pe pământ, vreo 2-3 dintre cei care au fost mărturisiți dușmani de moarte ai subsemnatului. I-am iertat și pe ei. Cu unul dintre ei chiar colaborez și în ziua de astăzi.
M-a ajutat în trecut, și continuă să mă ajute și astăzi, chiar dacă adesea în trecut m-a atacat feroce. A angajat la compania sa mulți dintre imigranții români pe care i-am recomandat de-a lungul anilor. Sunt convins, că în Împărăția lui Dumnezeu, vom fi iarăși frați întru Hristos.
Așa că, potrivit pricesnei de la Sfintele Paști, SĂ IERTĂM TOATE PENTRU ÎNVIERE! Frățește, Părintele Constantin Alecse
Priceasna: Ce folos, ce folos..., viața fără de Hristos! [Paula Seling] |
---|
Mesajul domnului Mircea Iordache, privitor la acțiunea Episcopiei ROEA împotriva Bisericii Sf. Treime.
Despre procesul Bisericii Sfânta Treime cu Arhiepiscopia de la Vatra, ca ultimă experiență neplăcută mie și enoriașilor bisericii, neplăcută și lui Dumnezeu, ne-a produs mare deziluzie și am primit un mesaj de dezavuare, din partea domnului Mircea Iordache:
„Mult stimate, Prea Cucernice Părinte,
Am „developat″ cele două mesaje și împătășesc întru totul dezamăgirea Dv. că arhiepiscopia ROEA, a luat-o rău de tot razna, cu abateri grave de la buna credință în Dumnezeu.
Atâtea forțe ale răului sunt în Univers, și chiar foarte aproape de noi, când suntem judecați de „demonul dolar″ .... când, ... când...
Când apocalipsa e pe noi, ne mai trebuia să fie război și în sânul bisericilor „surori″?
Doamne Iisuse Hristoase, oare Te-ai jertfit și pentru ipocriții „creștini″!? Doamne, nu-i judecăm noi, suntem numai extrem de dezamăgiți de „moneda credință″ a unora care se consideră slujitori ai Tăi.
De ce încearcă o facțiune a ortodoxiei româno-americane să impună reguli unor credincioși, care nu se mai simt reprezentați de ROEA? Și, câte, .....cât de multe dezamăgiri am pentru „mulțumirile″ lor greșite aduse lui Dumnezeu.
Dumnezeu a creat Universul, a creat leagănului nostru Pământul, ne-a creat ca oameni, stăpâni ai tuturor bogățiilor și tuturor viețuitoarelor, a dat inspirația de credință oamenilor de a respecta regulile necesare conviețuirii pe pământ, în bună armonie.
Îmi simt sufletul aproape de rugăciunile credincioșilor de la HTRAOC, de Dv. și de toți membrii comunității. să treceți peste această etapă de „cumpănă și cros″, când unii prelați, pe frontispiciul ciumei „Îl atârnă pe Hristos″ că, nu vă dau voie să vă purtați credința în pace si armonie.
Vă sărut dreapta, cu respect și dragoste....Mircea Iordache″.
Patrusprezece ani de acasă |
Educatia la Seminar | |
---|---|---|
Intemeierea familiei |
Anii slujirii în Anglia | |
Mitropolia ROMA |
Pilde pozitive |