|
a. FORME MINORE
Studiile superioare aveau caracterul mai puțin uniform
Decât gradele inferioare de învățământ. Așa a fost firesc.
Multe forme rivale de cultură superioară erau, conform
Cu varii vocații și cu bună trecere la tineretul studențesc.
Cultura generală a efebului
În măsura în care efebia hellenistică nu mai este o formă
Musai, de serviciu militar, cultura erudită nu mai e străină
Programului său, educația fizică rămâne cea mai fermă,
Dar nu mai e suficientă. Tinerii bogați știu această temă.
Tinerii bogați, urmând colegiul efebic, aspiră la a primi
O inițiere majoră în viața elegantă a mediului aristocratic
Cultura spiritului nu poate fi exclusă din ea, orice ar fi,
Formarea sportivului este dublată de lecții, prelegeri, etc.
Cursurile se țin în gymasion, în acea sală cu exedră .
În epoca romană exedra este mărită, având și gradene
Devenind un mic, veritabil teatru acoperit, aulă mândră,
Efebii aveau și biblioteci de studiu, cum reiese din albume
Albumele-cataloage erau bine împărțite pe trei materii:
Filosofie, politică, retorică, cu autorii în ordine alfabetică.
Titlurile păstrate arată caracterul elevat al acestor colecții,
Create de unii scriitori, cu dialoguri și tratate de politică.
Dacă ne gândim la acea atmosferă de frivolitate elegantă,
Ce a ajuns proprie efebiei hellenistice, ținând doar un an,
Ajungem la concluzia că o astfel de cultură nu era ridicată,
Vedem concluzia că efebul știa orice dar nimic aprofundat.
Mouseion-ul şi Învăţământul științific superior
Azi întâlnim și un învățământ de înaltă calificare tehnică,
La Mouseion-ul din Alexandria. Monarhia lagidă viza,
În timpul lui Ptolemaios I Soter (323-285), în capitală,
Cercetarea științifică, în stil remarcabil se va organiza.
Iar favoarea regală cam atrăgea și reținea la Alexandria
Din toate colțurile lumii grecești, atât poeți cât și literați,
Savanți din mai toate domeniile: geometri, astronomi,
Printre ei erau medici, istorici, critici și mulți gramatici.
Funcționari plătiți de rege vegheau la cerințele materiale,
Savanții, scutiți de orice grijă se puteau dedica studiilor,
Profitând de unele instrumente, care ușurau mult studiile,
Ex. Grădina botanică și Grădina zoologică, cu dotările lor.
De foarte mare importanță era acea bibliotecă faimoasă,
Cu Serapeion-ul ca anexă, bibliotecă în istoria antică,
Catalogul întocmit de Kallimachos, cu o dotare aleasă,
Cuprindea 120.000 de volume, de literatură și tehmică.
Mouseion-ul din Alexandria realizează, cu oficial caracter,
Comunitatea filosofică, fiind creată de primii pythagorei,
Și reluată succesiv de Academie, Lyceu, și ca un reper,
Reluat de Grădina lui Epicur. Așa s-a dat curs evoluției.
Absenţa unui veritabil învăţământ tehnic
Între cultura superficială ale efebei și acele studiile înalte,
Din seminariile Mouseion-ului, se situau formele obișnuite
De învățământ superior. Esceptând medicina, de celelalte
Discipline tehnice nu mai e preoupare, cu studii regulate,
Nu existau școli de drept, avocații și juriștii erau formați
Prin experiență și rutină, pe lângă cabinete de practicieni,
Inginerii civili și militari, topografi, marinari erau redați,
În societatea hellenistică, dar din învățământ fiind absenți.
Învăţământul medicinei
Medicina greacă realizează mari progrese că de fapt era
Mult mai răspândită și mai organizată, având un rol activ
În viața hellenistică. Alături de medicii particulari apărea
Un corp de medici publici, constituind un serviciu efectiv.
Era necesară existența a numeroase școli de medicină,
Aproape în întreaga lume greacă. Vechile școli se refac,
Cum au fost școlile din Knidos și din Kos, care se afirmă,
Vorbindu-se că sub lulio-Claudieni mare reînnoire fac.
În secolul al II-lea, noi școli apar într-un mod maiestuos:
În Smyrna, Liodikeia, Efes și din Pergamon, mai ales,
Cea crescută-n umbra celebrului sanctuar al lui Asklepios,
Care depășește școala din Kos, ilustrată de Hipokrates.
Literatura medicală, solidă, care a rămas din antichitate
Ne induce o așa idee privind învățământul din acele școli
Pe primul loc se află Corpus-ul scrierilor lui Hipokrates,
Care scrie Biblia medicinei antice pe care n-o putem ocoli,
Acesteia să-i alăturăm opera medicilor din epoca romană,
Galenos mai întâi, sau Soranus, după multă experiență.
Medicina antică, cu un corp de doctrine, devenise o artă,
Doctrine care formulează, codifică regulile pentru practică.
Tratatul Despre buna manieră de a te comporta, pe care
Un erudit german l-a tradus în Ueber den Chic, sfaturi,
Legate de modul de prezentare și de o bună compotare
În camera unui bolnav, încât studentul să prindă ecouri.
Învățământul era teoretic: lectură, comentariul clasicilor,
Discuții asupra principiilor biologiei și terapeuticii. În fapt
Se petrecea mult timp cu aceste prolegomene ale lor
Atmosfera dialectic-filosofică invadase medicina complet,
Dar învățământul artei medicale propriu-zise era clinic:
Cu puține studii anatomice, o teorie redusă la minimum.
Ex. pe un papirus se păstrează manual, desigur cam mic,
Doar cu întrebări și răspunsuri. Practica avea ceva bun:
Medicul își făcea vizitele însoțit de grupul său de elevi,
Elevii examinând împreună cu el și după el acei bolnavi.
Studenții deveneau ajutorul medicului, apoi îl vor suplini,
Fiind lăsați la căpătâiul bolnavilor, până ce-i vor izbăvi.
b.- RETORICA
Tehnicianul, nu e considerat un om atât de cultivat.
Galenos, apreciindu-se spirit desăvârșit, universal,
Susține că în afară de medicină și altceva a studiat,
Înainte de medicină a studiat în domeniul filosofal,
Apoi a urmat simultan studii de medicină și filosofie.
Ex. la Smirna cursurile medicului Pelops își dedică,
Și, totodată, pe ale platonicianului Albinos, și să fie
Interesat, asta pe lângă arta de gramatică și logică.
Învăţământul-rege: retorica
Pe plan istoric, Platon fu învins: el n-a reuşit să inducă
Posterităţii idealul său pedagogic. De Isokrates fu învins,
Că el a devenit educator în Grecia, apoi în lumea antică.
Retorica, în învățământ superior, tot mai mult s-a întins.
Singurul care mai subzistă, e al treilea gen, elocința
Epideictică , sau, pe franțuzește, arta conferențiarului.
Chiar și astronomii și medicii, au în „meniu” conferința.
Putem spune că și-n literatură e folosită practica cititului.
Caracterul oratoric al culturii hellenistice nu e fapt primar,
Care ar fi impus să confere retoricii un loc de prim rang,
Se spune că-i vorba de un fenomen derivat și secundar,
De la sofiști și Isokrates, elocința-și păstrează acel rang.
Practica retoricii
După încheierea studiilor literare, adolescentul se ducea,
Părăsindu-și gramaticul, pentru un maestru specializat,
Care îi era retorul. Maeștri se găseau peste tot în Grecia,
Maestrul din centrele universitare era cel mai bine cotat.
Și studenții puteau să treacă de la un maestru la altul,
Dorind să se perfecționeze succesiv, dar cu principiul
Păstrării legăturii profesor-discipol, ca să atingă înaltul,
Grupul de condiscipoli ai maestrului își stabilea apelativul.
Apelativele erau poetice: de cor, de thiasos , de frăție,
Care dădeau coloratură aproape sacră unității spirituale.
Trei elemente pe care învățământul le presupune să fie:
Teoria, studiul modelor, exercițiile aplicative, ca esențiale.
Isokrates ar fi vrut să readucă o minimă inițiere teoretică,
Dar lecția sa n-a fost urmată. Aristotel introduce Retorica.
Se putea crede că importanta sa sinteză după o anchetă,
Va grupa toate tratatele anterior publicate, cu tehnica.
Acea tehnică ce privea învățământul. N-a fost deloc așa:
Din generație în generație, pedagogia s-a tot complicat,
Pentru a sfârși în tratatele de o confuzie pedantă sadea.
După 1885, din învățământul secundar, retorica a abdicat.
Inițierea-n teorie găsea contraponderea-n unele modele,
Care erau oferite debutanților spre admirații și imitații.
Ca și Isokrates, și sofiștii dinaintea lui, aveau aspirațiile
Să-i inițieze pe elevi să lucreze pe propriile lor producții.
Doar retorul era cel la care „se citeau” oratorii și istoricii;
Comentariul, ce-l încredința profesorul unui sub-maestru.
Orienta procedeele oratorice, pentru perceptele tehnicii.
Fiecare școală, fiecare maestru se atașa de unu' sau altu'
Acei unul sau altul erau dintre acei clasici care îi păreau
Să le inducă în mod deosebit un ideal al lor de elocință,
Unul făcea din Demostene modelul cel preferat al său,
Altul, după Lysias, cu accent pus pe măsură și eleganță.
După teorie și imitație, era un al treilea, studiul elocinței,
Exercițiile aplicative. Preluând din munca după gramatic,
Retorul continua să-și ducă elevul pe linia educației,
Să parcurgă exercițiile preparatorii în mod sistematic.
Fiecare dintre exercițiile preparatorii făceau obiectul
Aceleiași reglementări, cu minuțiozitate codificate,
Ex: elogiul vs blamul; comparația (a unuia cu altul);
Ethopeea (jalea Niobei față de odraslele-i moarte);
Apoi descrierea (ex. Acropola din Alexandria); e teza
De interes general (Ex. „trebuia să se căsătorească”),
Privește virginitatea, propunerea de lege, și tot așa,
Exercițiile erau cu mari discursuri, chiar și din juridică.
Poate că pentru noi retorica e sinonimă cu artificiul,
Cu lipsa de sinceritate, cu decadența, sau se poate
Că n-o mai cunoaștem. Oare ne e barbar profilul?
Poate că retorica a devenit un sistem de legalitate!
Odată admise și asimilate aceste legi, artistul e liber,
Are posibilitatea a-și exprima sentimentele și ideile,
Fără ca sinceritatea sa să aibă de suferit așa auster,
Dimpotrivă puteau fi mai subtile și rafinate efectele.
c.- FILOSOFIA
Convertirea la filosofie
Cultura filosofică se adresează minoritarei elite spirituale,
Aceasta presupune că este o ruptură cu cultura comună,
Căreia abia i-am definit orientarea, în redările informale,
Literară, oratorică și estetică. Mai mult vrea să presupună.
Filosofia hellenistică nu-i doar tip de formație intelectuală,
Ci și un ideal de viață, vrea să formeze omul în întregime,
A deveni filosof vine a adopta o formă de viață originală,
Mai exigentă din punct de vedere moral, cu ascetisme ,
Aceasta se traduce: purtare, alimentație și îmbrăcăminte.
Xenokrates vorbea despre temperanță, și tonul cuvântării,
A fost convingător și emoționant încât Polemon ia aminte
Și renunță la viața de desfrâu, printr-o filosofie a răbdării
Polemon a succedat maestrului său la direcția Academiei,
În convertirea la filosofie, precum convertirea religioasă,
Izbitor, de subliniat, ruptura cu forma oratorică a culturii,
Dion din Prousa a fost un exemplu de convertire de clasă.
Învăţământul filosofic
Exista un învățământul al filosofiei, era regulat organizat.
Era sub trei forme principale: oficial, în incinta unor școli,
Sau a fiecărei secte, organizate cu maestru bine format,
Perpetuându-se din generație-n generație sub șefi abili.
Sediile acelor școli erau la Atena și-n filiale din afara ei.
Unii maeștri izolați, predau pe cont propriu în cetățile lor,
Erau și filosofi rătăcitori care conferențiau arta filosofiei,
Care predicau, în aer liber, prin piețe, unui anume auditor.
Acest învățământ are aspecte de tehnicitate progresivă,
Bănuiește, inițial, elevul cu învățământ secundar încheiat,
Studiul propriu zis al filosofiei, începe prin inițiere modică,
În câteva noțiuni de istorie a filosofiei, totul e bine triat .
Studentul grec, ca și ai noștri, azi, învață despre gândire,
Că și-ar fi început cariera în Ionia, odată cu marii fizicieni,
Că „principiul lucrurilor” era așa pentru Thales, și referire
La indefinitul pentru Anaximandros, cât și la alți eleni.
Urma un curs, încă exoteric de doctrina proprie a școlii.
Datorită, de exemplu, lui Apuleius şi Albinos, avem idee
Despre maniera în care Gaios își iniția la Atena discipolii
Prin 140 p. Chr. Apuleius, redactând un curs de filosofie.
E vorba de o inițiere elementară, ce nu implică adeziune,
Nici convertirea la filosofie. A căpăta câteva cunoștințe
Despre ansamblul doctrinelor filosofice, ca o extensiune
A culturii generale. Se ia contact cu 4 tradiții hellenistice.
Adevăratul învățământ al școlii începe abia după aceasta.
El prezenta, în primul rând, comentarea clasicilor școlii
Și, mai presus, operele înaintașului Platon și ale altora:
Aristotel, Epicur, Zenon sau adesea Chrysippos (la stoici).
Apoi retorul explica și se comentau acele texte clasice.
Uneori înclinația proprie spiritului hellenistic spre erudiție,
Îi dădea frâu liber și filosofiei, spre filologie avea să urce,
Al doilea aspect: profesorul vorbea în direct, cu empatie.
Comunica adepților fructul propriei înțelepciuni și gândiri,
Lecțiile variau d.p.d.v. al caracterului sau destinației lor,
Ele erau uneori cursuri larg deschise sau, închise alteori.
Filosoful „declama” cu vreo dedicație pentru al lui auditor.
Erau discuții libere, de un ton familiar, de un stil îmbietor.
Se cerea filosofului să fie nu numai profesor ci și maestru,
Călăuză spirituală, un adevărat exemplu „spiritus rector″
Pentru discipolii săi, edificatorul înțelepciunii, magistru .
Învățământul filosofului va trebui să trateze trei secțiuni:
Logică, fizică, etică; teoria cunoașterii, univers, morală.
În planul de învățământ, Xenokrates a tratat chestiuni,
Cât și primii elevi ai lui Platon, acceptate în orice școală.
Cu cât se înaintează în perioada hellenistică și în romană,
Aspectul moral trece pe primul plan, fiind obiect esențial.
Adevărul și înțelepciunea compun fundamentala problemă
Scopul este Binele Suprem, care aduce fericirea, în final.
Rivalitate între filosofi şi retori
Filosofii aveau dispute între ei, dar și cu rivalii lor, retorii.
Era o divizare pașnică, tineretul între retorică și filosofie,
Iar tineretul de astăzi, pentru litere sau științe au atracții,
Două culturi rivale care își dispută dreptul să „dăinuie”.
În epocile helenistică și romană, s-a tot perpetuat disputa,
Așa cum a fost declanșată de inițiatorii Platon și Isokrates,
Ea renaște mai virulent, după acalmii, așa precum corida,
Cu alternanțe privind „taurul și matadorul”, pentru succes
În secolul al II-lea din era noastră, așii culturii oratorice
Reiau disputa, revendicându-și cu orgoliu titlul de sofiști.
Subliniind filiația care-i leagă de adversarii lui Socrate,
Aleius Aristeides, e împotriva lui Platon, unul din reziști.
Din generație în generație rivalitatea se tot perpetuează,
Uneori este latentă, alteori manifestă, atât cât persistă,
Sau poate să reapară tradiția clasică din perioada antică,
Lupta rivalilor, creatoare, a contribuit la linia progresistă.
Ca și la Isokrates, cultura oratorică e sensibilă la filosofie.
„Literari”, ca Dionysios din Halikamas, referitor la retorică
Se agită când la tehnică formală și vidă e cu demarcație.
Filosofia e-n programa artelor literare, de formare efebică.
Ceva grav a fost că triumful retoricii era atât de complet,
Încât și-a pus adânc amprenta asupra culturii hellenistice,
Și filosofii au suferit influența într-un mod total necinstit.
În timp triumfă retorica, dar vine unirea tradiției clasice.
Geografia istorică a şcolilor hellenistice
Învățământul superior hellenistic poate părea cam static.
În lunga perioadă de la Alexandru până în epoca romană,
Asistăm la o adevărată evoluție, transformată progresiv,
Duce la reînnoire completă, rămânând structura de bază.
Să adăugăm precizări cronologice, pentru a putea schița
Dispersia geografică, a centrelor în învățământul superior.
În epoca hellenistică nu erau universități, dar fără a risca
Un mare anacronism , decât din sec. al IV-lea, ulterior.
Erau orașe în care numărul de maeștri era mai numeros,
Mai bine cotați, și atrăgeau tineri studioși în număr mare,
Primul dintre orașe, Atena, va rămâne un focar grandios,
Activ în munca intelectuală și-n antichitate, cu grandoare.
Atena rămâne ca mamă a artelor, științelor și literelor,
Ea nu va fi numai un oraș muzeu, aureolat de amintiri,
Va fi totdeauna un centru, unde tradiția rămâne în viitor,
Va menține un climat excepțional favorabil unor împliniri.
În Atena s-au stabilit marile școli filosofice, ca instituții,
Ca niște confrerii religioase și, în același timp, savante:
Academia, din 387; Lyceul deschis în 385, cu auspicii,
Ca mai târziu să pună temeiul unei organizări definitive.
În epoca romană, Atena atrage tineri aplecați la studii,
În școlile ei datorită prestigiului școlilor de elocință .
Sub Imperiu, acest prestigiu se afirmă, prin prestații,
La rangul I cu Seductus și cu Herodes Atticus, în speță.
De prin acel secol al II-lea, până la sfârșitul antichității,
Atena se află printre capitalele celei de a doua sofistici.
Odată cu Atena, Alexandria e mare centru al școlarității,
Mouseion-ul fondat în 280, e o probă a acestei activități.
Împreună cu Mouseion-ul, profesorii se oferă clientelei,
Nu-i vorba doar de filosofie și elocvență ci de alte ramuri,
Cum ar fi medicina și de toate celelalte ramuri ale științei.
Aici Alexandria, întrece Atena, și va fi vie de-a pururi.
Acest rol de metropolă intelectuală Alexandria l-a jucat,
Pe la începutul perioadei noastre, în timpul diadohilor
Și al primei generații de epigoni, și-n timpuri ce-au urmat
Sub administrația Ptolemeilor, când Egiptul intră-n decor.
Egiptul devine conservatorul culturii grecești în pericol,
Și, tot el, va ajunge să semene germenii unei renașteri.
Școlile au evoluat înaintea erei noastre din al II-lea secol,
În zona Mării Egee și-n Asia Mică, elocința având creșteri.
Principale centre ale activității sunt mai ales la Pergamon,
Unde regii Attalizi , dezvoltă biblioteca încât va ajunge
Chiar să pună în umbră pe cea a acelui muzeu alexandrin,
Totuși energetismul cultural de mecenat se încinge.
În secolul al II-lea, Rhodos devine centrul cel mai activ,
Constrâns de victoria romană să abandoneze hegemonia,
Care era în Marea Egee. Rhodos găsește clar și efectiv
În renumele școlilor sale o nouă sursă de a obține gloria.
În secolul al IV-lea apar unele manifestări de tendințe,
De concentrare a învățământului superior în unele centre:
Alexandria, Antiohia, Constantinopol, Atena și alte terțe,
Exista un tineret turbulent, dar și unul studios, cu cinste.
d.- UMANISMUL CLASIC
După edificarea elementelor de educație, sus prezentate,
Cititorul va identifica fiecare aspect al evoluției educației
În raport cu antecedentele sale în curba de continuitate,
Are trăsături remanente, devenind ereditare în cursul ei.
De la educația nobilă, provin gimnastica, cât și muzica;
Altele, apărute mai târziu, devenind trăsături dominante,
Cum a fost studiul literelor, însă nu fără a se complica,
Diferenția, metamorfoza. Arta oratorică are o finalitate.
Finalitatea practică pică în fața valorii elocinței de aparat,
Apoi se regăsește, chiar prin aceasta în eficiența politică,
Se poate spune că acest studiu atinge punctul culminant,
Privind perioada hellenistică, iar generația nouă o aplică.
Istorie şi valoare
Educația hellenistică nu este numai o formă tranzitorie,
Un moment oarecare. Într-o educație continuă e forma,
Stabilizată de maturitatea sa, care a condus la o tradiție,
Tradiția pedagogică a antichității. A adus la culme creația,
S-a prelungit pe durata a șapte secole, în multe generații,
Și metodele educației clasice se vor bucura de autoritate,
Valoarea ei se va întinde în spațiu și în timp, cu ideații .
Este o educație romană, o extensie în mediul de latinitate.
Mediul lingvistic al Occidentului în educația hellenistică,
Educația hellenistică fiind cea sub care cultura antică
A fost cunoscută, conservată, redescoperită ca veridică,
De tradiția sau de renașterea bizantină sau occidentală.
|
Putem defini ca umanism idealul educației hellenistice,
Dacă le vom suprapune fără ca ceva să ne împiedice. |
Omul contra copilului
Scopul acestei educații e orientat complet spre omul adult
Și nu spre dezvoltarea copilului. Pentru el e alt tratament.
Față de psihologia copilului s-a observat dispreț absolut,
La nivelul grădiniței, nu a fost organizat vreun învățământ.
Ființau: caracter abstract al analizei ce servește de bază,
Progresia exercițiilor, violențele procedeelor disciplinare.
Cultura rafinată, dată educației copilului era de groază,
Metodele proslăvite de partizanii „școlii noi” erau barbare.
Omul complet
Educația clasică vizează o ființă umană în totalitatea ei,
O putem considera în acord cu pedagogia contemporană,
Care insistă și asupra formării „generale” sau a educației,
În contra interesului spre instrucție, dar pro intelectuală.
Corpul: vechi ideal cavaleresc a marcat tradiția greacă,
Încât gustul pro educație fizică rămâne linia distinctivă,
A culturii grecești, cea mai pronunțată, barbariilor opusă,
Era precar echilibrul între cultura spirituală și cea sportivă.
Gândirea antică și-a păstrat idealul. Practic era irealizabil
Omul complet, care-și dezvoltă, în mod egal, așa facultăți,
Ale corpului și cele ale spiritului. Va trebuie un dresaj abil,
Aspirația de om total nu e prezentă în manualele școlare.
Educația hellenistică nu a renunțat la sectorul său artistic,
Promovează culturi diverse, adăugând și altele la inițiere:
Artele plastice la programul muzical, al timpului homeric.
Există un oarecare regret sau efort de sinteză la alegere.
La programul teoretic al culturii generale, la așa formare
De bază, pentru oricare inteligență cu adevărat cultivată,
Are preocuparea pregătirii matematice și a celei literare.
Aspirația totalității umane este în confruntare pasionată.
Rivalitatea e între cele două forme ale culturii superioare:
Arta oratorică și filosofia. Dialogul lor e uneori foarte dur,
Fiecare, din cele două forme culturale, vrea să-și apropie
Din prestigiul rivalei sale, să-și atragă un clientelism pur.
De la Platon la Themistios, filosofii dau Muzelor prețuire,
Retorii, din a doua sofistică, ca și Ipokrates în vremea sa,
Revendică titlul de filosof, pentru idealul lor de oratorie,
Nefiind doar o nevoie de compromis, ci exprima dorința.
Dorea să atragă clientela, apropiindu-și avantajele rivale.
Oratorul și filosoful nu pot face abstracție unul de celălalt,
Deși între ei sunt tensiuni dialectice, patetice, roditoare.
Omul hellenistic nu a putut ajunge la gradul cel mai înalt.
Primatul moralei
În aspirația educației totale a triumfat educarea morală.
Clasicismul nu se limitează la a forma un literat, un artist,
Sau un savant, el caută omul cu acel stil de viață ideală.
În educația superioară mentorul față de discipol e altruist.
Omul ca atare
Omul ca om, nu în una din formele sau rolurile particulare,
E omul complet, nu-i trebuie impusă diferențiere sexuală.
Față de epoca arhaică, în hellenistică tinde la o ștergere,
Fetele sunt educate ca și frații lor, nu-i co-educare totală.
Omul contra tehnicianului
În pedagogia clasică primează omul în sine nu tehnicianul
Pregătit pentru o ocupație determinată, pentru specialiști,
Se constată că unii specialiști, și ar fi de exemplu medicul,
Care e și filosof, nu vrea să se închidă în aria de mediciniști.
Hippokrates și Galenos consideră că „medicul este filosof”,
Nu vor să se lase închiși în cultura lor pe planul pur uman,
Ci aspiră să se împărtășească din cultura comună, de top.
În epoca romană nu vor să soarbă din cultură, fără liman.
Galenos, dorește să fie om cultivat, să cunoască clasicii,
Ca adevărat retor și ca un filosof, să știe să se exprime.
Noțiunea perfectă de cultură generală, au adus-o anticii,
Educația clasică ține să ofere formații generale, comune.
Ea încearcă să dezvolte toate vitalitățile ființei umane,
Făcând-o aptă să-și îndeplinească cu succes îndatorirea,
Oricare ar fi: viața, exigențele sociale, libera vocațiune,
I-o vor impune mai târziu. Așa își va contura valoarea.
Omul bine dotat, a primit educația clasică și e capabil
De multe acțiuni deosebite, aduce progrese în știință,
Poate deveni șef politic, om de arme, explorator, edil,
Sau erou și ca un dar pentru oameni, fără vreo carență.
Cultura generală dar și cultura comună convine tuturor
Și, constituie un puternic factor de unitate între oameni.
În mod surprinzător se pune accent pe ideea de cuvânt,
Ca dominantă literară a astei culturi, nu poți să-l „declini”.
Cuvântul e mijlocul cel mai sigur de contact între oameni,
El rupe cercul magic al izolării specialistului, din jurul său,
Asta înseamnă și umanismul: atrage atenția între semeni
Asupra caracterului social al culturii, asupra oricărui rău.
Apare o justificare a refuzului din partea tradiției antice
Față de marea idee a lui Platon, care încerca să creadă
Că Matematica e instrumentul formării spiritelor veridice.
Platon arată valoarea de selecție la o așa știință delicată.
Umanism literar, şi nu ştiinţific
Cele patru științe matematice își au titlul în învățământ
Doar în cel secundar din programul educației hellenistice.
Cultura științifică superioară e o specialitate și, mai mult,
O vocație excepțională, dar cam înafara sferei umaniste.
De fapt Isokrates l-a învins, în ochii umanității, pe Platon,
Cultura clasică e estetică, artistică, literară, nu științifică
Inițierea în treapta superioară a spiritului este pe un filon,
Prin poezie, vrăjind sufletele oamenilor, cu suflet și logică.
Și, prin căi secrete, le induce o cunoaștere a adevărului,
A frumosului și binelui, lăsând în urmă probe riguroase:
Conceptele bune ale geometrului, spiritul de finețe al lui.
Contează mai ceva decât, spiritul geometric, poate șarja.
Valoarea tradiţiei
Se știe că virtutea proprie poeziei operează prin ea însăși,
E esențial faptul că a rămas intactă perpetuarea tradiției,
Că umanismul e bazat pe tradiția primită și transmisă, și
Nu o pune în discuție. De aici vine unitatea de bază a ei.
E o omogenitate ce facilitează comunicarea, comuniunea
Între spiritele aceleași generații, și ale unei întregi istorii.
În sânul unei culturi clasice, oamenii au în comun ceva:
Metafore, imagini, cuvinte, un limbaj comun de admirații.
|
„Adeseori, numai întunericul ne învață să prețuim lumina la justa ei valoare.″
de Valeriu Butulescu
„Am învățat că este prea greu să-ți dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile.″ Octavian Paler
|
Polivalenţă nediferenţiată
Idealul culturii clasice este anterior, dar și transcendent
Oricărei specificări tehnice. Anterior: spiritul, de-i format,
Este o forță admirabilă, perfect liberă, la lucrul fervent ,
Educația hellenistică cunoaște într-adevăr lucrul semnalat.
Un învățământ profesionist, care-i asigură unui învățăcel,
Maestrul, care-l acceptă pe ucenic, dar spiritul clasic are,
O implicare a unei descalificări a adaptării, în anumit fel,
Limitată ca valoare, a virtualităților spiritului, așa apare.
Omul inteligent știe să vadă clar și să judece cu dreptate,
Despre meserie, problema-i de un efort de inițiere rapid,
Orice om care-i înzestrat cu calități, să facă orice poate,
Dar, trebuie să rămână mai presus de toate om umanoid.
E util să știm de la greci insistența pe finalitatea umană,
Singura care poate să legitimeze orice activitate specială.
În virtutea logicii proprii, tehnica, pe linia sa se emană
Și pentru sine, sfârșind prin a servi omul ca practicabilă.
La ce grad de inumanitate poate conduce știința la savant,
Biologia la medic, făcându-l să uite esența formării sale,
Că are să vindece oameni, știința politică la omul de stat,
Cu doctrină fermă, și oameni cu atitudini implacabile .
Clasicii ne repetă că nicio instituție, cunoaștere, tehnică,
Nu trebuie să devină vreodată un scop în sine, ci mereu,
Mânuite bine de oameni, în serviciul omului, ele se dedică
In serviciul omului, subordonate omului și lui Dumnezeu.
Homer în Odiseea
„Profesorul de e cu adevărat înțelept,
Nu te invită în casa înțelepciunii sale,
Dar pentru a-ți crea un viitor deștept
Te călăuzește spre pragul minții tale.
Menirea unui profesor este să ajute
Crearea la elevi a imaginilor proprii,
El este asemenea unei lumânări avide,
Care se mistuie pe sine pentru alții.
Ție, iubite dascăl, nu-ți fie-amară cinstea
De a pleda în lume doar dragostea curată,
Sădind sămânța bună ce luminează mintea,
Dăruindu-ți iubirea și mintea-ți luminată!″
|