|
Dacă nu ar fi fost Biserica medievală, ce păstrase puțina cultură, care reușise să supraviețuiască prăbușirii Imperiului Roman, în secolele V-VI se poate spune că Europa s-ar fi întors la stadiul culturilor primitive. În Anglia primele școli catolice sunt întemeiate de Sfântul Augustin în secolul VII. Primul împărat de origine germanică care acordă atenție educației este Charlemagne (782-814): în secolul al IX-lea înființează prima școală lângă palatul său.
Ca toate celelalte domenii ale vieții, în Evul Mediu învățământul se afla sub tutela și controlul Bisericii. Școlile monastice erau conduse de călugări iar majoritatea studenților erau actuali sau viitori membri ai clerului. Spre deosebire de școlile din Imperiul Roman a căror misiune era să pregătească tinerii pentru viața în lumea aceasta, școlile mănăstirești încercau să-i pregătească pe oameni pentru a-L contempla pe Dumnezeu dincolo de aparențele acestei lumi.
În școli se preda latina, astfel ca viitorii călugări să poată copia și astfel păstra și perpetua învățăturile Sfinților Părinți. Elevii mai învățau și puțină matematică și astronomie, ca să poată calcula corect datele sărbătorilor religioase, mai ales data în care cădea Paștele în fiecare an. Spre deosebire de greci care considerau sănătatea corpului o parte integral a educației, biserica vedea corpul ca o parte a lumii căzute, profane care trebuia disciplinată.
Elevii învățau în școli cenușii și reci, iar activitate fizică era exclusă din curriculum. De asemenea nu exista, ca în zilele noastre, o împărțire a elevilor pe clase: un elev de 6 ani putea sta în bancă cu unul de 16 ani! Numărul elevilor în clase varia în funcție de mărimea școlii. În vreme ce în școlile parohiale învățau câțiva elevi, clasele din școlile orășenești puteau cuprinde mai mult de 100 de băieți. O zi la școală putea dura și 12 ore! Disciplina era foarte strictă și copiii erau deseori bătuți. O altă trăsătură importantă a învățământului medieval este faptul că se adresează anumitor categorii sociale. În 1330, de exemplu, numai 5% din populația Europei știa să scrie și să citească.
Deoarece taxele sunt foarte mari și cărțile extrem de scumpe, nu toată lumea își permite o educație. Numai clericii, aristocrații și comercianții foarte bogați își permit să-și trimită copiii la școală. De asemenea, stăpânii feudali descurajează educația țăranilor iobagi.
Cărțile
Înainte de invenția tiparului, cărțile sunt lucrate manual și devin adevărate opere de artă. Paginile cărții sunt făcute din piei uscate de animale, tăiate și cusute de mână.
Cerneala este de asemenea preparată după o rețetă complicată. Textul este copiat, apoi cartea este decorată cu ilustrații miniaturale executate cu migală de călugării-artiști. Apoi cărțile erau legate în coperți din metal prețios și ornamentate cu pietre prețioase, emailate sau decorate cu sculpturi din fildeș.
Cărțile erau de obicei lucrate în mănăstiri. Călugării copiau nu numai texte religioase, ci și texte literare și filozofice scrise de autori greci și latini. Deoarece cărțile erau foarte scumpe, numai regii și împărații își permiteau să le cumpere în Evul Mediu timpuriu, iar mai apoi doar aristocrația și comercianții bogați. O bibliotecă bogată pe vremea aceea conținea în jur de 300 de cărți! Chiar și bibliotecile universităților cuprind puține exemplare, cam în jur de o sută de cărți. Deoarece materialele și manualele erau puține sau inexistente, lecțiile erau dictate și apoi memorate. Informația transmisă astfel era minimă, și exista o adevărată artă a memoriei, la care elevii recurgeau pentru a ține minte cursurile mai complicate.
Școlile
Existau trei tipuri de școli spre sfârșitul Evului Mediu: școala elementară (orășenească), școala mănăstirească (epis-copală) și școala gimnazială (latinească).
Școala elementară funcționa în orașe și era atașată unei biserici. Tinerii erau învățați cântece și imnuri religioase, iar un preot îi învăța de asemenea să scrie și să citească. Școlile mănăstirești erau pentru cei care doreau să devină călugări. Educația acestora era preponderent religioasă. Câteodată mai acceptau și băieți din familii sărace care deveneau mai târziu servitori în mănăstire.
Școlile latinești funcționau pe lângă o catedrală, iar principala lor misiune era să-i învețe pe copii gramatica latină. Alte subiecte erau logica (arta argumentării) și retorica (arta vorbirii în public).
Cunoașterea, pentru omul Evului Mediu, se baza pe tradiție. Învățatul nu trebuia să observe natura, să facă teste și experimente, să cerceteze, ci doar să știe să expună și să interpreteze cele învățate.
Astfel un învățat medieval putea să susțină o prelegere despre câți îngeri ar fi încăput în vârful unui ac, dar nu s-ar fi îndoit niciodată de existența îngerilor.
Educația fetelor
În Evul Mediu timpuriu doar băieții mergeau la școală. Fetele nu erau educate decât dacă erau din familii imperiale. De pildă, fetele împăratului Charlemagne, Lucia și Columba, sunt printre primele care primesc o educație în secolul al IX-lea.
În Europa abia în secolul al XII-lea fetele încep să primească o educație, de fapt doar o mică parte a lor. Fetele erau educate fie acasă, de studenți săraci care dădeau lecții private fetelor din familii bogate, fie la mănăstire, după cum reiese din faimoasa corespondență a călugăriței franceze Heloise, care primise o educație clasică la mănăstirea Argenteuil. În secolul al XII-lea fetele din familii nobile sunt înscrise la școala mănăstirii Notre Dame de Paris, în clasa teologului și filozofului francez Pierre Abelard. În secolul al XIV-lea, Christine de Pisan, al cărei tată fusese astrologul lui Charles al V-lea, primește o educație aleasă la curtea sa. Rămasă văduvă la doar 25 ani cu trei copii, se dedică scrisului și devine prima femeie poet. De la ea au rămas nenumărate balade, rondele și cărți adresate în special femeilor (Cartea Orașului Femeilor și Cartea celor trei virtuți).
Universitatea
În Evul Mediu apare una dintre instituțiile fundamentale ale învățământului european: universitatea. Apariția acestei instituții este legată atât de istoria Bisericii cât și de dezvoltarea orașelor și a comerțului. Pe lângă școlile mănăstirești se dezvoltă și școlile orășenești, care nu sunt instituite de Biserică, deși funcționează cu acordul acesteia. Primele școli orășenești apar la Montpellier, Salerno și Bologna). În orașe unde afluxul de profesori și elevi este foarte mare, apar și se dezvoltă primele universități (cea de la Bologna în 1088,urmată de cea de la Paris). Aceste universități au devenit faimoase, atrăgând o mulțime de studenți, în special datorită maeștrilor cum au fost, în cazul Parisului, Anselm din Laon, Guillaume de Champeux și Pierre Abelard. La început, termenul universitas se referea la totalitatea profesorilor și studenților și de-abia spre sfârșitul Evului Mediu termenul ajunge să indice instituția. În secolul al XII-lea, universitatea este o școală unde există cel puțin una dintre cele trei facultăți considerate în acea vreme superioare: teologia, dreptul sau medicina și era o instituție ce putea să confere cuiva o licență valabilă oriunde. În aceste universități studenții începeau cu trivium (cele trei materii de bază): gramatica (ce cuprindea scrisul și cititul, comentarea psalmilor și a altor texte biblice și religioase, dar și comentarea textelor autorilor clasici greci și latini), retorica (ceea ce am numi în zilele noastre arta discursului, a vorbirii în public) și logica sau dialectica (arta argumentării). După aceea continuau cu quadrivium: aritmetica, geometria, muzica și astronomia. Acestea erau cele șapte arte liberale ce stăteau la baza formării omului educat din Evul Mediu.
|
„Educația este un al doilea soare pentru cei care îl avem.″ - Heraclit din Efes,
„Niciodată să nu dai copilului tău o carte pe care tu nu ai vrea să o citești.″ - George Bernard Shaw
„Tragedia educației se joacă pe două scene: elevi incompetenți având de a face cu profesori competenți, și profesori incompetenți având de a face cu elevi competenți.″Martin H. Fischer
|
A.- EDUCATIA EVULUI MEDIU, ÎN OCCIDENT
Codex Manesse |
|
În ultimele secole ale Imperiului, școala publică romană a fost pre-luată de civilități sau de guvernul imperial. Învață cele șapte „arte liberale ” care includ trivium (gra-matică, retorică, dialectică) și qua-drivium – (aritmetică, geometrie, astronomie, muzică). Dacă în tim-pul educației antice - paideia - avea ca scop instruirea elitelor po-litice și administrative ale orașelor, școala medievală occidentală avea misiunea de a învăța adevărul creștin.
Prăbușirea Imperiului de
Vest a forțat Biserica să se ocupe de această instruire, care a fost rezervată inițial pentru viitorii clerici.
Aceasta nu înseamnă că există o respingere drastică a culturii antice. Potrivit Riche , „În timpul catastrofal din al V - lea secol - invazii - păgânii romani, creștinii continuau să aibă încredere în sistemul educațional roman clasic.″ Deci, nici germanii, nici Biserica nu distrug instituția școlară. Putem distinge mai multe etape în trecerea de la educația antică la educația medievală. Imperiul de Est, la rândul său, continuă să-și dezvolte propriul sistem educațional. |
Educația în evul mediu mare
Ascensiunea școlilor creștine în Occident
Mai degrabă decât o ruptură clară între al IV-lea și VIII-lea secol, există o transformare lentă. În timpul sec. al V- lea și al VI-lea, creștinismul era religie de stat, păstra modelul educa-țional păgân. Apoi, de la mijlocul secolelor al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, există disparități între regiunile cu creștinism occidental. În timp ce regiuni întregi se confruntă cu o absență totală sau aproape totală de educație, altele precum Irlanda sau Spania, inovează și înființează ceea ce va deveni sistemul de învățământ medieval, bazat pe cunoștințe religioase, predate în cadrul mânăstirilor, în școlile episcopale și parohiale. Apoi, la sfârșitul sec. al VII-lea și începutul celui de al VIII-lea, noul model școlar se răspândește prin călugării irlandezi. Cultura devine creștină, ceea ce marchează sfârșitul vechii paidee, inclusiv în cadrul aristocrației din Evul Mediu înalt. În cele din urmă, în timpul domniei Carolingianul, sec, al VIII- lea și începutul celui de al IX-lea, am asistat la o renaștere culturală, unde cunoștințele antice ocupă un loc semnificativ alături de gândirea creștină. Această nouă școală combină instruirea literară și educația religioasă. Potrivit lui Durcheim este adevărata naștere a școlii, adică a unui mediu moral organizat, dedicat atât modelării ideilor și sentimentelor elevului, cât și transmiterii cunoștințelor. Această transformare îl va face pe Bernard , stăpânul Școlii din Chartres să spună „Suntem ca niște pitici pe umerii uriașilor”. Vedem mai bine și mai departe decât ei, nu pentru că vederea noastră este mai pătrunzătoare sau pentru înălțimea noastră mai înaltă, ci pentru că suntem purtați și crescuți de statura lor gigantică”.
a.- Educația romană
Context
Pe măsură ce Imperiul Roman s-a prăbușit și a fost cucerit de popoarele barbare, Biserica creștină a jucat un rol din ce în ce mai mare în instituții, în special în educație. În absența școlii conștiente și creștine, studiile religioase fără studii sunt imposibile, creștinii din sec. al IV-lea își încredințează copiii școlilor tradiționale. Ideile transmise acolo merg împotriva valorilor Bisericii. Sfântul Augustin, însuși, condamnă cultura antică „ca un ideal independent, rival al revelației creștine”. Potrivit acestuia, studierea artelor liberale este doar o pregătire pentru studiile biblice.
Din sec. al IV-lea mănăstirile au devenit centre ale „Cunoașterii” unice. Instrucțiunea dată este dedicată în întregime slujirii lui Dumnezeu.
Școlile monahale
Potrivit lui H.-I. Marrou, „Monahismul a reînviat, în tradiția creștină, „primatul celor simpli”, opunându-se mândriei intelectuale pe care o transmite cultura antică și care, exemplul gnosticilor și al alexandrinilor se dovedește suficient, că a amenințat cu„ înăbușirea simplității evanghelice. Educația dispensată în mănăstiri este mai mult spirituală decât inte-lectuală. Acesta își propune să realizeze o adevărată meditație care este contemplarea lui Dumnezeu.
Copiii și adolescenții încredințați mănăstirii învață să citească și să scrie, după care studiază textele biblice. Pentru a putea participa la ceremoniile religioase, ei își învață psaltirea pe de rost. Toate învățăturile se învârt în jurul Cuvântului lui Dumnezeu. După cum ne spune Riché, „[…] imaginați-vă școli monahale, precum școlile coranice sau școlile evreiești. Copiii, oscilând după tehnica pe care părintele Jousse a numit-o „ritmul pedagogic”, se îmbibă cu cuvântul divin și îl scriu în același timp. Cunoscându-și psaltirea, tânărul călugăr poate participa activ la slujbele liturgice.
Majoritatea mănăstirilor admit doar cultura biblică. Cu toate acestea, altele precum mănăstirea Vivarium fondată de Cassiodorus includ cultura antică.
La sfârșitul sec. al V - lea, sub influența mănăstirilor, unii clerici se întreabă ce este de a studia discursul latin, de a folosi retorica, dacă majoritatea poate înțelege. Religioșii, în special episcopii, simt incompatibilitatea dintre cultura laică și cultura creștină.
Școala creștină: caracteristici și particularități
În secolul al VI - lea, ca-n al IV- lea și al V- lea, cultura clericilor creștini a rămas ca și cultura clasică, în ciuda unor inflexiuni: Grigorie de Tours a fost forțat să studieze el însuși artele liberale, primind doar o educație religioasă de la unchii episcopi din Lyon și Clermont. De asemenea, este necesar să se țină seama de diferențele geografice semnificative, precum și de cele politice: suveranul fiecărui regn poate influența cultura după cum consideră potrivit, precum Chilpéric din Neustria , autor al unui imn liturgic Sfântului Medard, căruia îi datorăm adăugarea a două litere la alfabetul latin.
Din sec. al VI-lea, când are loc o recuperare a evan-ghelizării, putem vedea o opoziție din ce în ce mai mare față de cultura antică. Aceasta, departe de un ideal religios, formează tineri care ajung într-o poziție în cadrul administrației. Această educație elitistă contravine principiilor clericilor care doresc ca cel mai mare număr de oameni să fie educați pentru a avea acces la texte sacre. Chiar „Evanghelia e propovăduită predicatori și nu de retori″, prin urmare, este foarte de actualitate. Riché îl citează pe Césaire, călugărul mănăstirii din Lérins , care scrie: „Cer cu smerenie ca urechile literaților să se mulțumească să îndure fără plângeri expresii rustice, astfel încât toată turma Domnului să poată primi mâncarea cerească într-un limbaj simplu și jos pe pământ. Întrucât ignoranții și cei simpli nu se pot ridica la înălțimea literatului, fie ca literații să se hotărască, să-și scadă ignoranța! Bărbații educați pot înțelege ceea ce s-a spus celor simpli, în timp ce simplii nu sunt capabili să profite de ceea ce s-ar fi spus celor învățați”.
Mănăstirile nu mai sunt singurele care educă tinerii. În 529, participanții la Conciliul de la Vaison au decis să încurajeze episcopii să construiască școli atașate catedralelor, precum și principalelor biserici ale eparhiei lor. Aceasta este o indicație "a voinței Bisericii de a lua înapoi în mână sistemul școlar abandonat de autoritățile seculare".
Potrivit lui Grégoire de Tours , studiul literelor a dispărut. Mănăstirile sunt acum gardieni ai culturii antice. Între zidurile lor călugării copiază și păstrează manuscrisele antice. Spania este, de asemenea, un loc important de conservare. Sub conducerea arhiepiscopului său Leander, Sevilla devine un important centru cultural. Biblioteca Episcopală conține diverse manuscrise din Roma, Constantinopol sau Africa.
Această colecție de documente permite accesul atât la cultura laică, cât și la cultura sacră. Cu toate acestea, cercetările recente efectuate de Anita Guerreau-Jalabert au determinat o calificare a locului clasicilor în învățământul monahal.
b.- Renașterea Carolingiană: Educația - Context
Așa numita renaștere carolingiană începe cu reforma religioasă inițiată de Pépin le Bref . Aceasta a inclus reforma Bisericii francilor cu impunerea asupra tuturor regulilor Sfântului Benedict și extinderea misionară. Reforma este continuată de Carol cel Mare, care îl face să revizuiască Cărțile Sfinte pentru a unifica liturghia.
Reînnoire culturală: caracteristici și particularități
Potrivit lui Folz și Heitz, Carol cel Mare „preocupat de creșterea nivelului intelectual și moral al poporului său” avea nevoie de un cler educat și, prin urmare, de școli noi. Acesta emite capitulars, în scopul de a organiza școli monahale, episcopale și parohiale.
Toți elevii studiază în aceeași clasă, dar ținând cont de funcția la care aspiră elevul, pregătirea este diferită. Spre deosebire de secolele anterioare, călugării au acces la cultura laică. Cu toate acestea, abordarea monahală rămâne predominantă. Metoda de bază constă în învățarea alfabetului, apoi a monosilabelor și a Bi-silabelor scrise în silabe mici. Cântatul este o parte importantă a metodei de predare. Este atât o disciplină pe care un călugăr trebuie să o stăpânească, cât și un mijloc de memorare. Astfel, prin studierea textelor clasice elevii învață declinările și conjugările. La fel ca școlile creștine din secolele. VI și VII, școlile Carolingiene se bazează pe memorie pentru o bună învățare. Elevii practică, recurgând la repetarea unor mici texte și dialoguri pentru a facilita studiul latinei, care, devenită o limbă învățată, nu mai este naturală.
Aceste școli sunt deschise atât clericilor, cât și laicilor, dacă se respectă directivele Admonitio generalis din 789. Dar această politică este inflexionată sub domnia lui Ludovic cel Cuvios, întrucât un capitular de 817 rezervă școlile pentru oblate, adică copiilor destinați clericaturii. Din lipsa cadrelor didactice capabile să ofere lecții de calitate în Galia francă, străinilor li s-a cerut să umple acest gol. Deci, în paralel cu școlile monahale, se creează o academie de Palat.
Este frecventat de mulți savanți italieni, spanioli, irlandezi și anglo-saxoni precum Alcuin - praeceptor Galliae.
Nu numai că școala este reorganizată, ci multe cărți sunt copiate, ceea ce face posibilă păstrarea vechilor scrieri care ar putea ajunge la noi. Aceasta nu este o revenire la Antichitate, ci o reînnoire intelectuală în care operele clasice sunt exploatate în beneficiul religiei creștine. Printre intelectualii carolingieni găsim: Eginhard a cărui Viață a lui Carol cel Mare adoptă cadrele biografiei imperiale romane, în special Viața celor doisprezece împărați ai Suetoniului, HRaban Maur , discipol al lui Alcuin, autor al unei enciclopedii de cunoaștere - De universo , Walafrid Strabon , starețul Reichnauului , renumit pentru operele sale de exegeză - Glossa ordinaria , liturgiștii Amalaire și Florus.
2.- Evul Mediu târziu în Occident (secolele XI-XV)
a.-Starea elevilor în Evul Mediu - Brutalitate
Maeștrii sunt severi. Guibert de Nogent mărturisește acest lucru în 1114-1117: „Aproape în fiecare zi am fost lapidat de o grindină furioasă de burduf și gene”, „lovit cu rușine”, am purtat „vânătăi multiple pe care, fără niciun motiv, el [a fost] tutor pielea mea"; într-o zi, mama mi-a scos cămașa și „a putut contempla brațele mele marcate cu vânătăi, iar pielea de pe spatele meu sărac umflată peste tot de la lovituri” (Autobiografie , I, 5-6). Când canonicul Fulbert i-a încredințat pe nepoata sa Héloïse canonului Pierre Abélard în 1117, acesta a dat instrucțiunile sale, astfel încât Abélard să-și amintească acest lucru: „Dacă am simțit că este neglijentă, aș putea să o pedepsesc sever” ( Histoire de mes malheurs , în Héloïse et Abélard Lettres et vies , Garnier-Flammarion, p. 51).
Copii buni și răi la Paris
Au dureri mari să strige: „Pâine! "- La fel ca și orbii, cu respirație plină -" Pâine pentru cei din Câmpul Putred! " - Care foarte des, știți-o, nu-mi pasă - Veți auzi Copiii Buni - Strigați: „Pâine!” "- Nu vreau să le uit - Fiicele lui Dumnezeu știu să spună - "Pâine, pentru Isus Domnul nostru" - Guillaume de Villeneuve . Crieri din Paris. Al XIII-lea secol!
Bineînțeles dacă aș fi studiat: Sau vremea tinereții mele nebune,: Și pentru a muri bine dedicat,: Am avut casă și strat moale! : Dar ce? Fug de școală ,: Așa cum face copilul cel rău ...: Scriind acest cuvânt ,: De îndată ce inima mă desparte. -(Francois Villon . Testamentul . 1461)
La Paris , în jurul anului 1208, numele de „copii buni” a fost dat tinerilor care s-au lăsat să studieze. În schimb, am numit „copii răi” sau „băieți răi” pe cei care trăiau în desfrânare și jaf. Există două Colegii de Copii Buni , unul dintre ele pe strada copiilor buni, lângă palatul regal, fondat în 1208, primind inițial numele de „Spitalul Școlarilor Săraci. A meritat acest titlu; căci elevii erau obligați, ca majoritatea călugărilor din Paris, să ceară pomană. În piesa intitulată Les Crieries de Paris, vedem că în fiecare zi cerșeau pâine pe străzile acestui oraș: donațiile câtorva persoane binefăcătoare, în special cele ale faimosului Jacques Coeur (1400-1456), ofereau acest colegiu cu un venit. suficient; iar școlarii nu se mai reduceau la implorarea carității locuitorilor din Paris.
Granturi de studiu
Majoritatea studenților nu au avut alte resurse decât burse fondate pentru ei. Din sec. al XIII- lea, semenii locuiau împreună în case numite colegii . Una dintre cele mai vechi dintre aceste case, fondată de Robert de Sorbon pentru studenții Facultății de Teologie, este cunoscută sub numele de Sorbona .
b.- Declinul școlilor monahale
Centre de studii în Occident în secolul al XI- lea
În perioada Renașterii Carolingiene până în secolul al XI- lea, școlile din mănăstiri sunt deosebit de strălucitoare. De abațiile păstra și transmite cunoștințe, datorită educației, dar și datorită lor scriptorium și biblioteca lor. Dintre școlile monahale ale vremii, cele mai renumite sunt cele ale mănăstirii Bec (în Normandia), ale mănăstirii Cluny (în Burgundia), ale mânăstirii pariziene Saint-Victor și Sainte-Geneviève . Abațiile fiind adesea stabilite în mediul rural, educația care a fost acordată acolo ar putea apărea ca îndepărtată și izolată. În sec. al XII- lea, școlile episcopale, situate în orașul din apro-pierea catedralei , au experimentat și reușit radiații care au eclipsat faima școlilor monahale
Atractivitatea școlilor episcopale - Școala catedralei
Școlile episcopale erau responsabilitatea canoanelor catedralei. Erau conduși de un școlar . Învățătura era asigurată de maeștri (magister în latină), adică profesorii vremii. Acești maeștri erau clerici care își încheiaseră studiile și obținuseră „licența de predare” (licentia docendi). La sfârșitul sec. al XII- lea, această autorizație a fost acordată de cancelarul catedralei. Acesta din urmă avea, de asemenea, o puternică putere jurisdicțională asupra studenților și profesorilor. Predarea în școlile catedralei era, în principiu, gratuită. Dar maeștrii au primit și cadouri de la studenți.
Catedrala Paris School a fost situat pe Ile de la Cité și existau deja sub Carol cel Mare. O parte din studenți și profesori susținea din ce în ce mai puțin autoritatea cancelarului și disciplina riguroasă care domnea în această școală. Începând cu sec. al XII- lea, studenții străini nu au fost cazați în școală, ci în facultate (vezi: colegii medievale) care și-au oferit serviciile de repetare. Prin urmare, au frecventat tot mai multe școli de pe malul stâng al Parisului (Cartierul Latin). Din această scindare s-a născut Universitatea din Paris. Comunitatea formată din elevi și profesori s-a organizat împotriva școlii episcopale din Île de la Cité. Obiectivul lor era să scape de ascensiunea cancelarului episcopului și să obțină privilegii de la putere.
Alte școli episcopale au cunoscut o puternică influență și, când au avut profesori de înaltă reputație, au înlocuit-o pe cea din Paris: cele de la Reims , Laon sau Chartres sunt exemple bune.
Nașterea universității Universitatea medievală
|
|
|
Este imposibil să stabiliți o dată sau chiar un an precis de naștere a pri-melor universități, deoarece a fost întotdeauna un proces gradual care a transformat școlile existente în uni-versități reale. În afară de Theo-dosius College , care este o școală monahală fondată în 508, care va forma mai mult de două mii de studenți, primul colegiu de profesori care scapă de autoritatea episcopului
este cel fondat pentru Abelard în 1136 Étienne de Garlande în cadrul Abbey din Sainte-Geneviève , actualul liceu Henri-IV .
Data aleasă pentru Oxford corespunde de fapt cu interzicerea de către Henri Plantagenêt a studenților englezi de a participa la colegii din Paris . Cel pentru Bologna corespunde datei recunoașterii mutualelor studențești în ceea ce se numea Studium , un centru de instruire pentru servi-ciul Curiei copiat din cel al Bizanțului.
Nașterea Universității din Paris (sec . XIII)
Încă din 1200 , regele Philippe Auguste le-a acordat masteraților și studenților privilegii legale: în calitate de clerici, aceștia aveau drepturi speciale. Sunt scutiți de taxele militare și de anumite impozite. Aceasta este prima utilizare în vest a termenului „universitas” pentru a desemna setul format din profesori și studenți și pentru a conferi acestui set o valoare legală. Semnificația instituției de învățământ superior va veni doar cu utilizarea.
În 1215 , comunitatea de profesori și studenți a adoptat statutele: aceste reguli care definesc statutul profesorilor, dis-ciplina și programele au fost stabilite de Robert de Courçon. S-a născut Universitatea din Paris , deși expresia „Universitatea din Paris” nu a apărut decât în 1260.
În 1229 , studenții și maeștrii parizieni au plecat în exil voluntar.
În 1231 , o bulă de la Papa Grigorie al IX-lea a finalizat organizarea universității: profesorii și studenții parizieni depin-deau doar de Papa și erau sub protecția sa.
În sec. al XIII- lea, în vest sunt înființate alte universități
Doar Imperiul nu găsește universități pentru moment.
Aceste universități sunt specializate: Orleans și Bologna
sunt renumite pentru drept , Montpellier pentru drept și medi-cină ; Universitatea din Napoli trebuie să ofere personal admi-nistrativ împăratului. Cel din Toulouse este îndreptat spre era-dicarea ereziei catare.
Organizarea universităților
Elevii
În textele medievale sunt nu-miți școlari; sunt din ce în ce mai mulți. Acestea aparțin categoriei de clerici și, prin urmare, sunt tonsurate. Pot veni din alte „țări”: apoi se reunesc în națiuni , care sunt societăți de ajutor reciproc. Fiecare națiune alege un procuror care îl repre-zintă în administrația universității.
Studenții sunt tulburi, iar zgomotul lor nocturn îi deranjează pe cetățenii orașului.
Costul studiilor este important: cazare, cărți, taxe de exami-nare, cadouri pentru profesori etc.
Maeștrii
În secolul al XIII - lea ordinele mendicante (dominicani și
franciscani) caută să monopolizeze catedrele din facultăți, în special în facultățile teo-logice. Acest lucru duce la conflicte și abuzuri cu clerul secular.
Facultățile
Universitatea este formată dintr-o facultate generală (facultatea de arte) și trei facultăți specializate (drept , medicină și teologie). Un medic este cineva care merge la sfârșitul unei facultăți specializate.
Programe de predare
Arte liberale
Artele liberale se referă la educația generală oferită în școlile și universitățile medievale. Acestea constau din două cicluri:
• Triviumul reunește retorica , dialectica și gramatica.
Corespunde filozofiei noastre actuale.
• Quadrivium reunește „științifice″ subiecte: aritmetica,
geometria, astronomia și muzica .
Cum are loc o lecție?
Cursurile se țineau în camere închiriate, în claustre și uneori în locuri publice. Cunoașterea se bazează pe texte autoritare (Sfinte Scripturi, Scrierile Părinților Bisericii etc.)
În Facultatea de Arte, lecția începe cu citirea și comentarea textului (lectio); apoi elevii discută teza textului (disputatio); în cele din urmă, profesorul stabilește o poziție definitivă asupra textului (determinatio).
Mari maeștri și precepți ai vremii
Abelard, Albert cel Mare, Sfântul Anselm, Guillaume de Champeaux, Fulbert din Chartres, Berenger din Tours, Gerbert d'Aurillac, Toma de Aquino, Philippe de Mézières, Raymond de Sédirac, Hugues de Saint-Victor a murit în 1141, maestru la Paris, Peter lombard, Siger din Brabant
3.- Educația în perioada Evului Mediu occidental
(De Mihai Leonard)
Iar aici trebuie menționat faptul că purtătorii peda-gogiei și moralității creștine erau reprezentanții bisericii cato-lice. Ceea ce a dominat pedagogia în perioada Evului Mediu timpuriu a fost acel element al autoritarismului cre-dinței. Mulți ideologi creștini au arătat în mod deschis ostilitate față de idealurile educației din perioada antichității, cerând eliminarea lor din programele educaționale ale literaturii greco-romane. De asemenea, ei credeau că modelul educațional adecvat era reprezentat de călugărie. Ascetismul, citirea asiduă a literaturii religioase, eliminarea dependenței de bunurile lumești, controlul asupra dorințelor, gândurilor și acțiunilor, erau virtuți umane cruciale, calități moștenite în perioada Evului Mediu. Școlile bisericești au apărut ca un moștenitor al tradițiilor antichității. În această perioadă, în Europa Medievală existau trei tipuri de școli bisericești: (1) școala caritabilă; (2) școala episcopală și (3) școala parohială. Cele trei tipuri de școală erau disponibile în primul rând pentru clasele superioare ale societății medievale, scopul lor principal fiind acela de a instrui clerul.
Școlile caritabile erau organizate în cadrul mânăstirilor, aici fiind instruiți băieți cu vârste între 7 – 10 ani, profesorii fiind de obicei călugări educați. Școlile erau foarte bine aprovizionate cu cărți, scrise în general de mână (tiparul fiind disponibil abia în secolul al XV-lea). Elevii învățau gramatică, retorică, dialectică și, ceva mai târziu, aritmetică, geometri, astronomie și teoria muzicii. În schimb, școlile episcopale au fost inițiate în centrele bisericești, de obicei unde era reședința arhiepiscopiei.
În afară de lectură, scriere și le-gea lui Dumnezeu, în cadrul acestor școli se predau materii precum gramatica, retorica și dialectica, precum și aritmetica, geometria, astronomia și teoria muzicii. Șcea de-a treia formă școlară – cea parohială – era și cea mai frecven-tată formă de învățământ.
|
|
În afară de lectură, scriere și legea lui Dumnezeu, în cadrul acestor școli se predau materii precum gramatica, retorica și dialectica, precum și aritmetica, geometria, astro-nomia și teoria muzicii. Șcea de-a treia formă școlară – cea parohială – era și cea mai frecventată formă de învățământ. În general, aceste școli erau situate în casa unui preot sau a lojei bisericii. Un grup restrâns de băieți participau la aceste cursuri unde, pentru o mica taxă, un preot îi învăța legea lui Dumnezeu în limba latină, ei participând și la serviciul de cor al bisericii. Metodele de predare s-au bazat pe dezvoltarea retenției și a memoriei mecanice, cea mai obișnuită formă de predare fiind cea „catehetică” – sub formă de întrebare vs răspuns – prin care un profesor a introdus unele cunoștințe abstracte (supuse memorării) fără a explica obiectul sau fenomenul în sine.
|
De asemenea, cultura cavalerească a avut un impact uriaș asupra sistemului de învățământ din epoca medievală. Seniorii feudali au inoculat copiilor lor idealul educației cavalerești, inclusiv sacrificial de sine, ascultarea și libertatea personală. Alături de idealul cavaleresc a existat și un program al “celor șapte virtuți cavalerești”: călărie, înot, aruncarea suliței, vânătoare, lupta cu sabia, țah, compoziție de poezie și cântat la instrumente muzicale.
|
|
Între secolele XII și XV, sistemul școlar din Europa Medievală a început să se schimbe. Au apărut primele școli din oraș sau de meșteșuguri. Acestea din urmă erau destinate copiilor de artizani, fiind locul unde li se oferea o educație general (lectură, scriere, arit-metică și geometrie), educația fiind realizată în limba maternă
și latină. Totodată, spre finalul secolului al XII-lea încep să-și facă apariția și primele universități. O universitate medieval avea în compunerea ei urmăatorele departamente: juridic, medical, teologic și filozofic. Cu toate acestea, predarea începea cu perioadă specială – pregătitoare – aici fiind predate cele “șapte arte liberale” (gramatică, retorică, aritmetică, geometrie, astronomie și muzică).
Totodată, educația femeilor era bazată în întregime pe cea casnică. Fetele erau deseori învățate să citească și să scrie de către capelani sau călugărițe. În Evul mediu exista o practică destul de larg răspândită prin care fetele erau trimise la mânăstiri, aici ele învățând Latina și studiind Biblia, alături de bunele maniere.
|
În același timp, fetele din clasele sociale neprivilegiate erau învățate menajul, cusutul și elementele de bază ale Bibliei.
Studenții erau de obicei împărțiți în funcție de naționalitate sau comunitate, principalele metode de predare fiind prelegerile (obligatorii în fiecare zi) și dezbaterile. Profesorul (de obicei un maestru licențiat) atribuia educația, asistentul său urmând să susțină discuția – el fiind responsabil și cu răspunsul la întrebări sau comentarii. După absolvirea „facultății”, un elev avea șansa de a urma o carieră în funcția de scrib, notar, avocat sau judecător.
Pagina oficială pe FaceBook a Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Treime din Los Angeles, California, administrată de către pr. protopop Constantin Alecse
|
|
RESURSE ELECTRONICE DIN ROMANIA
REVISTE ŞI ALTE RESURSE ELECTRONICE DIN STRĂINĂTATE
BIBLIOTECI DIGITALE
DIZERTAŢII ŞI TEZE FINALE
E-BOOKS
ENCICLOPEDII
ALTE BAZE DE DATE MULTIDISCIPLINARE
|
|