|
---|
Cap. IX – Concluzii și pilde educaționale
Documentarea acestei cărți „Labirintul Educației″ m-a făcut să simt că aripile sufletului m-au purtat într-un zbor plutitor, pe deasupra unui imens labirint, de unde am admirat, cu ochii minții, vasta și agitata strădanie a umanității, de a găsi căile cele mai sigure spre dezvoltarea științifică și etică. Drumul educației prin meandrele labirintului imaginar, au fost greu de parcurs, căci adeseori s-au făcut pași înapoi. Acei pași înapoi s-au datorat marilor conflicte, între diverse popoare și chiar războaie mondiale, cu amplitudine și extensii tot mai mari.
Voi încerca să prezint imaginea educației, așa cum a filmat-o trecerea prin labirintul educației mele: Am să prezint situația primirii educației, începând de când am deschis ochii ca un pisoiaș: 1.- De la Mămica Am fost înconjurat de căldura dragostei de mamă.
• Pe la patru ani, m-a invitat surioara Olica, să bem câte o
ceșcuță de țuică îndulcită. Mi-a plăcut, că era dulce. Dulce, dulce dar m-a dus. Simțeam un fel de amețeală și o poftă de a mai bea. Am rugat-o pe surioară să-mi facă o tragă din stuful de pe grajd și ea, nebunatica mi-a adus. Nu știu cum am ajuns pe butoiul de țuică și am tras câteva guri, că nu mi-a trebuit mult până am căzut de pe butoi. Nu știu cum am ajuns la drum și m-am așezat lângă gard. Vedeam oamenii pe drum dublați și nu-mi puteam ține pleoapele deschise. Le ridicam cu mâna și-mi cădea și ea. Apoi mi s-a făcut întuneric și am adormit. M-am trezit seara pe pat, învelit cu șalul mamei. Eram buimac nu știam de pe ce lume vin. Mi-a spus mămica ce s-a mai întâmplat după ce-mi pierdusem cunoștința. Bezmetic, împleticindu-mă, am intrat în grajd la vite și cine știe ce se mai întâmpla dacă nu mă vedea vecinul nostru, căruia îi spuneam tata Vasile și care strigă la mămica: „Fă Sando, ia vezi ce-i cu băiatul ăla că se cam clătina și a intrat în grajd, să nu-l lovească vreo vită!″ Mămica a tresărit speriată și știa leacul pentru coma alcoolică. Mi-a stors balegă de cal pe nas și m-a culcat. Apoi a anchetat-o pe surioara și i-a cam tras o chelfăneală, doar ea era cu trei ani mai mare decât mine și a inițiat acea escapadă.
Lecția educativă primită mi-a folosit pentru toată viața. Mi-a părut nespus de rău că am supărat-o pe mămica și mi-am dat seama de otrava numită alcool, așa încât, până pe la 19 ani, nu am mai pus gura pe băutură. Apoi, nu am depășit niciodată linia conștientului.
|
Satul Dambroca - Ing. Mircea Iordache, familia, peisaje [slideshow] |
---|
• Pe când aveam 6 ani, a fost o iarnă cumplită, cu troieni
mari de zăpadă, care lăsau la fereastră doar o palmă de vizibilitate. Pe-acolo mămica privea în depărtare cu o speranță fără de speranță, plângând și zicând: „Neculae, Neculae, vino și ne salvează, că ne mor copiii (Olica și Gigi). Voi muri și eu cu ei. Poate că Ionel, băiatul nostru cel mare este bine acolo la Colegiul Militar de la Huși″. Eu și surioara Olica plângeam cu glasuri de pisoiași în primele zile de viață, când nu e mămica lor lângă ei și le e foame. Plita sobei abia mai era puțin călduță și eu nu știu cum am adormit și m-am trezit în casă la Constandin Pușcoi. Poate că Dumnezeu a auzit disperarea și ruga mămichii și a venit flăcăul Ionică al lui Constandin Pușcoi și nu știu cum ne-a scos. M-am trezit în patul acelui om de suflet, Constandin Pușcoi, soba cu plită mă mângâia cu un aer cald, pe un ochi al plitei mămăliga clocotea îmbietor și pe plită se rumeneau turte apetisante.
„Soacra cu trei nurori” [din povestea lui Ion Creangă] |
---|
Care mi-a fost lecția de educație?
- Cea mai mare dragoste e dragostea de mamă,
- Copiii își dau seama de starea sufletească a mamei,
suferă și plâng odată cu ea;
- Am descoperit adevărată omenie, prin Ionică, și părinții
ăviața.
• Cam pe la șapte ani, în noaptea de înviere, mămica s-a îmbrăcat și a plecat la biserică. O minune a lui Dumnezeu, a întors-o de la poartă, că și-a prins ciorap și a trebuit să revină în casă pentru a rezolva problema. Inventase mămică o alarmă, legând o sârmă între ușa de la grajd și cea de la intrare în casă, căreia i-a legat un clopoțel la capătul firului aflat în tinda casei. Când să intre în casă suna clopoțelul și, cu un curaj ne mai pomenit a ieșit pe scările din fața casei și a început să strige la vecinul Ion Ion, zis Cosoroabă: „Nea Ioane, nea Ioane, sări, hoții, hoții!″ Nea Ionel, avea pușcă de vânătoare și când a tras un foc, numai ce a văzut mămica printre clucile din grădina mare, niște umbre care o luase la fugă, printre clucile din grădina mare. Am primit o lecție de curaj și de acțiune în situații de pericol.
• Prin vara anului 1944, când aveam vreo cinci ani și jumătate, au venit americanii în ajutorul rușilor care lansau afișe. După 23 august 1044, trei ofițeri nemți au trecut pe la noi, și au fost cazați o noapte. Nu știu dacă în perioada atacului lor au fost brute sângeroase, dar acum în retragere erau de o politețe ieșită din comun, erau foarte civilizați. Au scos din ranițele lor bomboane, conserve, biscuiți, covrigei, pesmeți și ne-au dat. Am înțeles că aveau și ei copii acasă și erau îngrijorați, dornici să ajungă, să-și găsească familiile sănătoase. Întâmplarea mi-a creat sentimente și dorințe, pentru primirea în casa noastră, pentru comportarea omenoasă a ostașilor germani, pentru speranța că vor ajunge la familiile lor, și aveam speranța că va veni și tăticu. Mi-am dat seama că educația aduce omenie chiar și la războinici. Pentru actele lor în război sunt de vină conducătorii țărilor respective.
• Au apărut și rușii, în contraofensiva lor. De data asta
situația s-a schimbat total. Ostașii ruși erau barbari, înfometați de prădăciuni de tot felul, înfometați de violuri, „aburiți″ tot timpul cu băuturi. Într-o zi mămica se afla pe șira cu paie și deodată o vecină a strigat: „Sando, vin rușii!″. Mămica, imedat, și-a dat drumul să alunece pe șira cu paie, care era destul de înaltă, ne-a luat pe mine și pe Olica, de mânuțe și țuști în podul casei. Mămica a prevăzut asemenea probleme și a pregătit acolo preșuri, rogojină, pe care să stăm și chiar erau și lumânări, că în pod era întuneric. În caz că se auzea ceva prin casă trebuia să stingem lumânările și să tăcem mâc. Atunci am dormit și peste noapte în pod. Am avut noroc că rușii au trebuit să plece către Berlin, destul de repede.
Concluziile mele de atunci, au fost că rușii erau barbari și, în situația de război puteam să asistăm la „spectacole″ macabre. Am mai învățat că mămică își programa măsuri de apărare pentru ea și copiii ei, și în caz de nevoie acționa cu bune instincte pentru reușita apărării și totul din credință și iubire pentru familia ei.
• De obicei vara, mămica avea dureri de cap și se trata pe la babe, care îi puneau ventuze cu sânge. Sărmana mămică, se așeza pe păturică pe la soare și stătea ore întregi. Eu cred că avea tulburări hormonale, doar era atât de tânără și lipsită de soț. Atunci am avut încă o lecție educativă și de credință în Dumnezeu, că poate face să se întoarcă tăticu acasă.
• Pe la șapte ani m-a luat mămica de mânuță și hai la colegiul militar la Arad. Nu prea știam ce va urma. Fratele Oani, cu cinci ani în urmă a fost dus la un colegiu de orfani, mai întâi la Huși, și mai apoi (în timpul războiului) a fost mutat la Târgoviște. Simțeam că mămica era tristă, dar era împăcată cu gândul că băieții ei au ce mânca, și sunt educați mai bine decât în sat. Ne-a și zis mie și surioarei: Mă, mamă, eu nu am cu ce vă ține așa cum trebuie. Gigi (eu) și Ionel sunt la colegii militare, iar tu, Olică ai să rămâi cu mine, acasă, că n-am mamă cine să mă ajute mai ales că mă simt și bolnavă. Poate, curând, vor veni vremuri să mergi și tu la școala din sat. Olica terminase două clase și abia după trei ani a putut continua școala. Din întâmplarea aceea am dedus că mămica era înțeleaptă, cum să învingă greutățile vieții, din dorința de a vedea copiii cu o viață asigurată. Cred că tăria asta de caracter îi venea și din iubire pentru bărbatului ei, aflat în cine știe ce situație. Doamne ferește să nu fie mort, Doamne adu-l înapoi acasă, la copiii și la nevasta lui! Am învățat ce înseamnă sacrificiul personal pentru a le fi bine celor dragi. Mi-a întărit convingerea că mama este cheia vieții copiilor ei, chiar și-n cazuri de neimaginat. Dragostea mea de mamă a căpătat aripi de înger.
„La cirese”, partea I [din povestea lui Ion Creangă] |
---|
Era foamete cumplită în 1948 și, sărmana mămica, mergea cu ziua cu ziua la fosta ei învățătoare și ne aducea câte ceva de mâncare și cum era puțină, ne spunea „Mâncați încet mamă, ca să vă săturați!″ și cunoștea poezia „Șase pui și-o biată mamă″, de Vasile Militaru. În finalul poeziei se spunea cam așa:
„Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mama îsi hrănește:șase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă″.
Aproape că a avut o premoniție, și acea lecție de viață o cam trăim și noi astăzi.
2.- De la tăticu
- Pe la trei anișori mă aflam în tinda casei bunicilor după tată, și tăticu venise de la biserică. Stătea lângă hambar , în picioare și mânca lapte cu covrigi sau cu un colăcel, că tocmai venise de la biserica din sat, unde slujea ca dascăl . Avea o statură impunătoare și un chip frumos și blând. Atunci cred că am primit o lecție de respect, de admirație și de dragoste pentru tăticul meu.
IMO tata Neculai Iordache - Treceti batalioane romane Carpatii! |
---|
- Nici nu știu cum tăticu a dispărut din casa noastră, și cu
cei trei ani ai mei am întrebat-o pe mămica: „Unde-i tăticu, de ce nu mai vine acasă?″ Mămica mi-a explicat: „Tăticul tău a plecat la luptă împotriva unor oameni răi, care vor să ne omoare″. De acolo am dedus, curajul, vitejia, dragostea pentru cei pe care-i lăsase acasă. Mai târziu am realizat că acea lecție era despre patriotism și vitejie.
De la tăticu am multe amintiri plăcute, după ce a fost eliberat din lagăr, dar am fost mai mult despărțiți de serviciul lui și de școlile mele. Am reținut că a fost bun cântăreț bisericesc, bun cadru sanitar, foarte iubit de săteni, generos cu noi copiii.
3.- De la Bunicul
Pe bunicii după tată i-am cunoscut pe când aveam 4-5
ani, că aveau casa lipită de a noastră:
- Cred că aveam vreo cinci ani și pe atunci l-am perceput
pe bunicul Gheorghe Iordache.
• Bunicul, îmbrăcat cu ițari și tunică din lână, de culoare
maronie, mergea mereu la biserică și se întorcea tăcut, cu chipul întristat. Uneori mergea la drum, în fața porții și, întreba pe câte un trecător, dacă a mai auzit despre întoarcerea prizonierilor, și dacă a aflat ceva de băiatul lui, Necolai. Dezamăgit, că nu mai știa nimic de băiatul lui, se culca în patul din odaia mică și-și trăia durerea, creându-și, probabil, fel și fel de scenarii, în care pe băiatul lui n-o să-l mai vadă.
Am înțeles ce înseamnă suferința părinților din cauza pericolului în care se află copiii lor, tristețea și lipsa de speranță. Se rugau zi și noapte, la Dumnezeu să se termine războiul și să-i mai vadă.
- Într-o zi, eram în camera mică la bunici. Se discuta, cu
durere că a fost furată vaca bunicilor, dar imaginea mea s-a focusat pe bunicul, cum stătea pe un scaun lângă sobă, parcă absent de la ce se discuta, dar cu un chip întunecat, ca și cum măcina în mintea lui durerea și-l ruga pe Dumnezeu, să-l ierte de păcate și să nu-l mai pedepsească cu iadul pe pământ.
- Altă dată, mă aflam în tinda casei bunicilor, și am asistat
cum își serveau masa de prânz. Pe o măsuță joasă, așezați pe tabureți joși, cu o mămăliguță fierbinte aburindă, cu câte un ou și bucăți de caș își astâmpărau foamea. Eu eram spectator și parcă-mi dădeam seama că nu încăpeam la masa lor, dar mă simțeam bine cu poziția de spectator. Bunicul a introdus în mămăliguță, câteva bucăți de brânză. Mâncau atât de hulpav, cu un plescăit din gură, de neimaginat. În mintea mea de copil se formulau idei că nu prea aveau suficientă hrană și că nu prea stăteau bine cu manierele servirii mesei.
Am primit atunci o lecție educativă de comportament, că mai ales în sărăcie și neputință, oamenii devin instinctuali, hulpavi, fără maniere.
- Într-o zi am auzit gălăgie în casa bunicilor, ceva îngrijorător (menționez, casa bunicilor era alipită de a noastră). Am intrat la bunici și m-a șocat ce am văzut. Bunicul era culcat cu fața în sus, transversal pe pat și se apăra cu o sită, iar bunica înarmată cu făcălețul dădea cât pute și pe unde apuca și-i striga: „Na, că-ți arăt eu ție, na să te saturi!″, iar bunicul se căina și-i zicea bunicii: „Stai zăpăcit-o, stai nu mai da, aoleu!″.
Era mai în putere bunica, avea cu vreo zece ani mai puțin. Ea avea cam 70 de ani. După cum mi-aduc aminte strigam la bunica să nu mai dea și-mi era tare milă de bunicul.
Întâmplarea aceea, mi-a arătat că bunica încerca să arate cine-i șeful în casă.
Atunci am învățat mila (pentru bunicul) și desconside-rarea (pentru ce nu făcea bine bunica).
Ing. Mircea Iordache - Dragostea Bunicilor [Tinu Veresezan] |
---|
- O amintire tristă despre bunicul, am din vara anului
1946. Era o noapte ca de basm, călduroasă, senină, cu lună plină. Mămica a instalat un pat în curtea casei și am adormit fără griji, cu dragostea mamei, care mă învăluia. La o bucată din noapte mă trezesc și-l văd pe bunicul, îmbrăcat în cămașă și izmene albe, de parcă era o stafie și am înțeles că se îndrepta spre closet. Am întrebat-o pe mămica, ce e cu bunicul și mi-a zis cp are diaree. Nu prea am dat importanță, că mie mi se întâmpla destul de des și nu mă chinuia. A doua zi aflu că bunicul e bolnav grav. Cred că a dorit să mă vadă, că totdeauna am simțit că sunt feblețea lui. Când am intrat în camera mică a casei bunicilor, l-am văzut întins pe pat și, cu ultimele lui cuvinte, mi-a zis: Didi, taică, du-te tu și trage-mi clopotul. Bunicul era singurul care-mi zicea Didi. Deși numele meu era Mircea, toți din casă îmi ziceau Gigi. Din felul cum mă trata, vedeam iubirea lui, cum avea ecou în sufletul meu. Am simțit o tristețe, care-mi provoca durerea pierderii a ceva din ființa mea.
Lecția educativă de atunci, mi-a arătat ce înseamnă dragostea unui bunic, că trebuie să fiu mereu cuminte așa cum m-a cunoscut el și, că pierderile ființelor dragi sunt dureroase, lăsând urme adânci pentru toată viața.
Imaginea bunicului nu m-a părăsit toată viața. Pe când eram la facultate, în prag de examenul final, mi-a apărut în vis bunicul. Apărea cu chipul schimbat, dar știam că el este. Mi-a zis: „Didi, taică, nu te duce la examen, că tot vei muri!″
Am fost șocat, speriat că visul se poate adeveri. Mergeam pe stradă și priveam în toate părțile, să văd de unde ar putea veni pericolul, mai ales la trecerile de pietoni.
Am observat că nu totdeauna visele se adeveresc, sau poate că sunt avertismente care să ne ferească de nenorociri.
4.- De la frate și soră:
- La Oani, nu prea am observat anumite aspecte din care să trag concluzii, întrucât a fost plecat la colegiul militar. De-abia după ce aveam 9 ani, i s-a desființat și lui Colegiul Militar și a venit acasă. Era cam șugubăț, făcea unele năzbâtii și mai apoi era un Don Juoan, cu succes la fete.
“Iisuse, Veşnic Călător!” - In memoria fratilor plecati la Domnul |
---|
- Olica era cuminte și a greșit doar la acea atragere să beau cu ea țuică îndulcită, din care a ieșit ceva care nu trebuia să se întâmple. Copii mici fiind, aveam și unele curiozități: de ce ne deosebim? Poate că cititorii vor râde, dar care dintre ei nu a avut curiozități, pe care se jenează să le spună.
Am învățat atașarea dintre frați și că e mai bine să fii curios decât să mori prost.
5.- Din viața satului
• Curios, dar cam astfel de curiozități am trăit și cu alții
copii de prin vecini. Un caz mai aparte a fost într-o grădină, ferită de ochii lumii, ne-m dezbrăcat trei băieței și trei fetiîe și ne-am așezat cu buricele în sus. Fiecare, pe rând trecea pe la toți să vadă cum arată. Asta a fost o singură dată și nu știu a cui a fost inițiativa, dar imediat după aceea l-am luat pe mutul în brațe. Apoi, când mergeam pe la gârlă pe vremea aceea nu se purtau slipuri sau chiloței, normal că ne fugeau ochii. Țin minte o nebunatică care avea vreo 13-14 ani, cum îi incita pe flăcăi, sărind în sus din apă și strigând: „Iote-mă măi!″
Deci, mi-am împlinit curiozități pe linie anatomică și am învățat să țin secrete.
• Adeseori mergeam la câmp, la vie, la porumb, am văzut animalele de câmp, păsări, reptile, iepuri, popândăi. M-am îndrăgostit, mai ales de ciocârlie, cu pâlpâitul ei din aripi și cu trilurile-i fermecătoare, am admirat iepurii cu sfiiciunea lor și cu zbughirea de pe sub butucii de vie, gușterii verzui, când își ridicau capul amenințător, crezând că sunt atacați. Nu mai puțin eram atașat de animalele și păsările de acasă (găini, rațe, porumbei, vite, oi, purcei...).
Iubeam mult strugurii, pepenii, porumbul, care îmi și țineau de foame în perioadele lor de rodire.
Am iubit pomii din curtea casei, corcodușii și prunii (din care mă înfruntam atât cât reușeam, oricum fructele se terminau înainte de coacere), etc
Am iubit frumusețile naturii și, cum am mai povestit în altă carte, mă urcam într-un salcâm vrând să mângâi luna, etc, Am învățat dragostea pentru animale, pentru plante, pentru natură, și câte altele ar fi de spus!
Mircea Iordache - Oda Satului Meu, Dambroca! |
---|
Cei șapte ani de acasă |
Educația primită în școli | |
---|---|---|
Pilde pozitive |
Pilde negative | |
Problemele Educației |
Câteva recomandări |